Simbioză

Nu cred că omul ar trebui să aibă alt scop decât acela de a trăi în simbioză cu mediul său. De a se folosi neabuziv de el şi de a-i da înapoi din rezultatele foloaselor pe care le-a tras. Nu ar trebui înclinată balanţa altfel decât este, ci trebuie lăsată în echilibru, aşa cum a fost de la bun început.

În teorie pare simplu şi oarecum logic, dar în contextul zilelor noastre asta înseamnă multe compromisuri de partea noastră, a oamenilor. Ne-am bătut joc în fel şi chip de locurile în care ne-am aşezat şi încă mai distrugem cu neruşinare ceea ce găsim în jurul nostru. Am ajuns la a dărâma munţi şi a rade dealuri ca să extragem diverse lucruri din adâncurile pământului – asta mie mi se pare culmea prostiei umane şi sursă de nenumărate şi nesfârşite probleme pentru umanitate. Aparent câştigăm pe o parte, dar pierdem mult mai mult pe cealaltă.

Echilibrul acesta de care zic ar însemna să renunţăm la multe lucruri pe care le avem, la vieţile confortabile pe care le trăim acum unii dintre noi. Multe lucruri ne sunt accesibile datorită distrugerii pe care am făcut-o în diverse părţi ale globului. Când mergi cu avionul în Viena şi mănânci şniţel vienez în Donauturm gâdeşte-te câte sacrificii s-au făcut ca tu să te bucuri de momentul acesta. Pot da exemple la nesfârşit, vieţile noastre confortabile sunt compuse din lungi serii de sacrificări ale mediului. Gândeşte-te că am pus betoane în locurile prin care pământul respiră, ca şi cum cineva ţi-ar băga asfalt în nas ca să nu-ţi mai curgă nasul când eşti răcit. Exemplul e un pic forţat, însă nu-i departe de adevăr. Scuza omului şi lucrul care a făcut posibile multe distrugeri? Da, dar pământul are multe nări…

Îmi vin lucrurile astea-n cap după o şedere îndelungată pe-o bancă a Herăstrăului. Din nou dimineaţă, din nou pustietate, din nou frumos. Am văzut un fel de pasăre făcându-şi duş: se aşeza uşor pe-o creangă, apoi se împingea brutal în ea şi, foarte rapid, se ducea sub ea astfel încât picăturile de apă care se găsesc din abundenţă pe frunze la ora asta să-i pice pe penaj. Fantastic, nu ştiam că fac asta dinadins. Se bucura de duşul ăla şi se zburătăcea pe toate părţile cât timp apa-i cădea în stropi fini printre pene/fulgi. Nu ştiu dacă ai văzut aşa ceva, dar dacă nu trebuie să vezi – dimineaţa la 7 în Herăstrău.

Ştiu că ce zic pare poate hipstereală. Că stau eu aşa cu ochelari mari pe bancă la ora asta indecentă şi admir frumuseţile naturii virgine şi-apoi scriu clişee pe blog. Asta devine plimbatul în parc de unul singur, asta devine scrisul, asta devine ce a mai rămas din natură – hipstereală în ochii lumii. Nu ne mai putem bucura de lucrurile uitate pentru că riscăm să devenim dubioşi şi să ni se pună etichete ce nu ne aparţin pe spate. Şi e trist, pentru că orice nu-i natură e superficial. Calculatorul ăla sau smartphone-ul ăla de pe care intri pe Facebook – sunt superficiale, sunt produse create de om ca să-şi omoare timpul. Timpul nu trebuie omorât ci folosit ca să te înţelegi pe tine însuţi. Facebooku’ n-o să-ţi ofere asta şi nici multe alte lucruri cu care ne îndeletnicim zilnic. Facem multe lucruri care nu ne fac neapărat mai mulţumiţi sau ne asociem cu persoane care nu ne bucură neapărat. Ne luăm asupra noastră tot timpul responsabilităţi care nu-s ale noastre şi ne obligăm să facem lucruri pe care nu le dorim. Pentru bani, pentru acceptare socială sau pentru recunoştinţa altora. Dar sinele fiecăruia mai contează? Ce e înăuntrul fiecăruia mai contează? Bucuria noastră interioară, dorinţele noastre proprii, curiozităţile noastre care rămân nesatisfăcute.. toate astea mai contează? Suntem proprii deţinuţi politici – când ne încearcă redobândirea libertăţii individuale ne închidem partea asta „rebelă” într-o închisoare păzită de apropiaţii noştri, de familie de cele mai multe ori, de telefoanele noastre şi aplicaţiile lor super-mega-extra-inteligente. Mutăm inteligenţa şi armonia de la noi în sisteme, în aplicaţii, în device-uri, le perfecţionăm şi le îmbunătăţim şi lucrăm mult la ele cu un preţ, să ştii. Nimic nu se face din nimic. Preţul e inteligenţa noastră şi armonia noastră şi starea noastră de bine. Totul e o investiţie, iei de undeva şi bagi în altceva, aşa funcţionează lucrurile superficiale.

Rămân aşadar aproape cu convingerea că îndemnul meu spre natură şi auto-ascultare şi auto-cunoaştere va rămâne ignorat. De ce să te trezeşti tu la 6 ca să mergi în parc când acolo nu e nici dracu? De ce să investeşti timp în plimbări când poţi dormi somn dulce de dimineaţă sau citi ştiri sau lucra la vreo aplicaţie? Nu vezi sensul şi nici eu nu mi-am expus încă aşa cum ar trebui filosofia şi argumentele. Pentru că nici eu nu le cunosc prea bine, nu mă cunosc prea bine şi de-asta fug dimineţile de-acasă, ca să-mi dau seama ce e în mine. Ceea ce am făcut şi ceea ce ai făcut şi tu şi ceea ce fac mulţi e să punem lespede de piatră peste sufletul nostru ca să nu ne mai spună dorinţe. Încercăm să ne conducem logic vieţile şi să obţinem lucruri şi să împingem lucrurile mai departe. Să deţinem, să avem, să ni se recunoască ce avem, să ne ştie lumea, să fim peste tot şi să ştim tot. Să vedem capitale europene şi plaje şi femei frumoase şi umeri dezgoliţi şi să mâncăm, să mâncăm mult şi bine şi să ne lăudăm cu asta. Sentimentele unde-s? Alea sincere?

Nu suntem ceea ce vrem, suntem rezultatul dorinţelor trupului. Urâţiţi, dezbrăcaţi de tot ce e personal şi aduşi la media aritmetică de consumatori şi manipulaţi şi spectatori. Şi veşnic ocupaţi, nu mai avem timp de nimic şi tot timpul suntem pe fugă. Pentru ce? Pentru perpetuarea nefericirii zilnice, pentru prelungirea tristeţii fiecăruia pe care încercăm s-o ignorăm, pentru plânsul stins al sufletului fiecăruia. Nu suntem sinceri cu noi înşine şi am dezvoltat numeroase modalităţi de a ne minţi. Şi am reuşit, întradevăr, ne-am minţit până ne-am crezut.

Nu mă lua în seamă. Printează articolul ăsta pe-o foaie, mototoleşte-o şi arunc-o la coş. Minte-te.