Semi

Am alergat în viața mea de multe ori. După găini, după oi, după vaci, de ploaie, după autobuz, după tren, după joburi. Apoi am alergat prin parcuri și la competiții de amatori în București, nemaiavând după ce să alerg. Așa e viața, cică, o alergare, nimic nou până aici.

Mâine alerg pentru prima dată un semi-maraton, nu-i mare lucru. Mi-aș dori să termin cu bine, dar nu ăsta e obiectivul. Obiectivul a fost să mă hotărăsc să fac asta și să mă prezint la linia de start. Astea-s etapele cele mai grele. Restul e necunoscut, voi vedea mâine despre ce-i vorba. Asta o să treacă repede, vreo 3 ore și ceva, probabil. Să mă hotărăsc să mă înscriu mi-a luat vreo câteva săptămâni, iar să fiu la linia de start pentru așa ceva m-a înfiorat de câteva luni. Am trecut de jumătatea provocării.

Am fost azi să-mi iau kitul, apoi am mers prin Cotroceni că era vremea prea frumoasă și voiam s-ajung și pe la Academie să iau smântână. Am zăbovit prin parcul ăla, Romniceanu, care mereu mi-aduce aminte de Ploștina. Niște bătrâni se bronzau pe palme și pe pleoape și niște copii se jucau pe serioaselea:

– Ioanaaa, ce faaci?

– Biiineee!

– Hai cu noi..

– Nu pooot!

– De ce!?

– O aștept pe mama..

– Ee, fă-i și tu o surpriză, fă-ți temele singură

Și-apoi:

– An-tan-te, di-ze-ma-ne-pe, @#^%&(%^. Tu ai picat!

– Dar de ce, ai făcut prea repedeeee

– Dar așa e Roata Norocului…

– Dar nu se face așa repede, antantedizemanepe[…]

– Nu te poți pune cu Roata Norocului!

Adevărul ăsta e, că nu te pui cu roata norocului, se rotește după cum vrea ea, mai repede sau mai încet. Am stat un pic sub un soc să mai înaintez în Versetele Satanice. E greu de citit, bate soarele și filele-ți reflectă lumina până-n ceafă. Mi s-a făcut poftă de vin de soc, oare găsesc în București așa ceva, autentic?