“Scuze…”

Ha, azi am păţit-o.

Eram pe la Unirii. La un moment dat se apropie o tipă de mine. Am văzut-o de departe cum vine şi zâmbeşte. Şi zâmbeşte. Şi tot zâmbeşte. Zâmbeşte, păşeşte, nu se opreşte, continuă. N-o văzusem niciodată. Se apropie îndeajuns de mult încât să-şi dea seama că a fost doar o coincidenţă. Însă cu un zâmbet interesant pe faţă îmi face cu mâna şi zice “… scuze …”, episod care a durat aproape o oră, 24 de minute şi 32 de secunde…

Şi totuşi, îmi părea cunoscută de undeva. Habar nu am de unde. Poate într-o altă viaţă am fost om. A, chiar, ce am făcut eu în tot acest timp…?

Dintr-odată am chef de melodia asta. Întineresc?