Scutul emoțional

Am căutat pe google expresia „scut emoțional” și n-am găsit o explicație satisfăcătoare. Nu știu de unde o am, când am auzit-o prima dată sau dacă eu însumi i-am dat un sens propriu, personal. Scutul emoțional e bariera aia peste care în general lumea nu poate să treacă atunci când vrea să se apropie de tine, e zidul dintre tine și ceilalți pe care-l construiești de cele mai multe ori inconștient. Scutul emoțional te împiedică să vezi semnele celuilalt și nu te lasă să dai la rândul tău semne. Este un impediment în calea comunicării, apropierii, te împiedică să rezonezi cu oameni, să-i înțelegi sau, cel mai des, să te faci înțeles, să-ți clarifici intențiile. Știm deja că vulnerabilitatea este bună, necesară, vitală – scutul emoțional e o pacoste tocmai pentru că nu te lasă să fii vulnerabil, te protejează de orice lucru bun sau rău, te izolează acolo unde nimic interesant nu se întâmplă.

Mă lupt de ceva timp cu asta, să înțeleg fenomentul și să nu-l las să se manifeste la mine, însă progresele sunt destul de mici. Fuck it, n-am de ce să ascund asta și sunt absolut convins că nu sunt singurul care duce bătălia asta. Am simțit puternic în ultimul timp lipsa asta a rezonării cu altcineva în ciuda deschiderii avute și eforturilor făcute. Mă simt mereu în vizită, nu mă pot lega cu adevărat de cineva, parcă sunt tot timpul pe drum și dau „bună ziua” fără ca ceva meaningful cu sens să apară între mine și cei cu care-mi intersectez drumul. Câteodată simt că parcă nu aparțin lumii ăsteia. De parcă aș fi în fața unui spectacol de la care pot pleca oricând, pe care pot alege oricând să-l întrerup. În momentul în care aș pleca spectacolul pur și simplu n-ar mai exista; până la urmă ce nu măsori într-un fel sau altul nu există, nu? Multe lucruri care se întâmplă lângă mine nu mă ating câteodată în niciun fel de parcă nu mi-ar aparține nimic. Activitatea din jurul meu aparține altora, nu mie, eu n-am niciun drept și nicio obligație asupra a ce se întâmplă.

Acum, ca de obicei, e important să existe progres și confuzia să se mai clarifice, lucrurile să se mai simplifice. Chestia asta cu scutul emoțional nu trebuie să mi se învârtă în cap iar și iar, ci trebuie să iasă la iveală și să se tocească la contactul cu alți oameni. Una dintre prostiile pe care le poți face e să-ți trăiești viața în propriul cap în loc de a o trăi în afară, asta știu și începe să-mi iasă din ce în ce mai bine. Tot răul spre bine, e o regulă care pentru mine are sens și utilitate practică 🙂