Scriere creativă cu Incubator 107

5 minute read

În articolul precedent spuneam că mi-a plăcut evenimentul organizat de Incubator 107 şi că aş mai participa la genul acesta de „întâlniri”. Drept urmare am dat aseară curs invitaţiei de la workshop-ul de „Scriere creativă” găzduit de Alexandra Popa, zisă Ics 🙂

Pe cât de pompos sună titlul, pe atât de simplu au stat lucrurile. Ce a presupus workshop-ul? Vreo 15 pixuri şi vreo 15*3 coli pe care 15 inşi le-au folosit pentru a le încărcăli. În rest:

  1. Crearea unei ghicitori despre tine care să conţină un lucru abstract care-ţi place şi un lucru concret care nu-ţi place;
  2. Crearea unui desen cu ochii închişi (din memorie) care să descrie aleea pe care am intrat când am ajuns la locaţia unde a avut loc toată treaba (str Traian, 107);
  3. Desenul a fost dat unui alt coleg. Fiecare, primind un desen,  a trebuit să scrie ceva despre obiectul care părea să fie desenat. Şi crede-mă, numai alei nu erau pe foi 🙂
  4. Continuarea textului scris anterior în care să evidenţiezi lucrul concret care nu-ţi place din ghicitoarea compusă la pasul 1;
  5. Crearea unei încheieri care să închidă armonios textul anterior;
  6. Se aruncă o mână de zaruri pe ale căror feţe sunt diverse imagini (story dices?). A trebuit ca fiecare să scrie un text scurt care să conţină imaginile rezultate din aruncarea zarurilor.

Scurt şi la obiect, a fost vorba de scurte exerciţii care implicau scrierea de cuvinte cu noimă. Fiecare a venit cu stilul propriu, iar ce a ieşit a fost fun şi plăcut de ascultat.

Sper că ţi-ai dat seama că nu puteam să închei brusc articolul fără să transcriu ce am scris eu. Ţine cont că totul a fost scris rapid, fără timp de retuşări, re-gândiri, înfrumuseţări stilistice. Textele brute, aşa cum au venit ele sub presiunea exercițiilor.

Ghicitoarea:

Foaie verde pierde-vară

Îmi place să merg la ţară,

*Îmi place să merg la munte; *

Nu-mi plac lucrurile multe.

Textul, de la cap la coadă:

Am ajuns în Păltineni la ora 9 şi 11 minute. Trenul a avut, ca de obicei, întârziere, altfel aş fi ajuns mai devreme, cam atunci când soarele ajungea şi el. Aşa însă, am devenit oaspete pe tărâmul unui soare născut prematur în dimineaţa unei toamne.

După câteva bălţi, căci drumul le avea din plin, am ajuns la casa părintească cocoțată pe dealul care odinioară era brăzdat de dârele paralele ale săniilor. Casa îmbătrânise. Probabil că ultimul părinte care şi-a dat duhul acolo lăsase o sămânţă de bătrâneţe din care a crescut, mare cât o casă, o plantă parazită. Aşa e bătrâneţea, un parazit care creşte din nimicnicie.

Am intrat în casă călcând în picioare scările care mă certau cu scârţâieli ascuţite. Eram, ce-i drept, demn de ceartă pentru că trecuse mult prea mult timp de când mă certaseră ultima dată. Cheia s-a descurcat greu, însă am reuşit să deschid uşa. Lucrurile erau aşa cum le lăsase… oare cine le lăsase aşa? Nici nu mai ştiam. Erau claie peste grămadă, unele peste altele aproape aruncate. Masa rotundă, pe care odinioară împărţeam drastic feliile de mămăligă aburindă, era acum cu picioarele în sus peste un televizor alb-negru. Iar peste masă un scaun tot cu picioarele în sus. Un turn al Babilonului chichios şi dezagreabil.

Dar aşa fac oamenii toţi, n-ai ce le face. Strâng inutil de multe lucruri care mai apoi zac în orgii de nemişcare unele peste altele. Lângă patul dezbrăcat de orice haină zăceau în aceeaşi dezordine sticle, covoare, lemne, pături, oale, farfurii şi încălţăminte nefolosibilă. Aparţineau toate acestea copilăriei mele? Nu le mai recunoşteam şi probabil acesta era încă un motiv pentru care meritam să fiu certat de mai multe ori.

Casa arăta ca o viaţă de om, poate chiar a mea: dezordonată, fără început şi fără sfârşit, fără nicio noimă şi în deplină singurătate prăfuită de trecerea unui aşa mare număr de ani. Era viaţa mea acolo?

*Atunci m-am hotărât. Voi face curăţenie în casa copilăriei mele, voi reconstitui totul aşa cum era când Turnul Babilonului era doar o poveste biblică. Voi mânca din nou pe masa asta şi voi dormi pe scândurile patului fără de cearşafuri. Voi privi din nou prin cele două geamuri ale casei care nu sunt decât nişte ochi către viitor. Doi ochi obosiţi şi tociţi de atâta privit părintesc către cărarea pe care nu se întâmpla să vină nici un copil. *

Acum sunt aici şi aşa va fi întotdeauna.

Al doilea text, mai prostuţ şi incomplet deoarece n-am folosit toate imaginile (scrise îngroşat):

Luna* nu ajuta decât la sporirea groazei. Fugeam printre crengi, mă împiedicam şi mă ridicam, umbrele mă urmăreau şi se apropiau din ce în ce mai mult. Deodată lanterna şi ultima sursă de lumină muri. Pe cer era o simplă secure ascuţită lucind tot mai aproape de capul meu. Fugeam năuc, disperat, ilogic. Apoi am căzut, iar crengile erau doar tentacule care mă înghiţeau rapid…*

Aşaaa, acum nişte lămuriri. Casa părintească este în centrul mini-povestirii pentru că asta am văzut eu în desenul primit de la o colegă, o casă albă cu două uşi şi două geamuri. Apoi se pot remarca în povestire lucrul abstract care-mi place (mersul la ţară) şi lucrul concret care nu-mi place (dezordinea). Povestirii clar îi lipsesc componente, însă cine ştie, ar putea fi fundamentul a ceva ce voi scrie peste ani, când probabil mă voi sătura de scris pe un blog. Se poate observa că (în general) abordez un stil mai clasic, autohton, popular – simt că asta mă reprezintă ca om care înşiră cuvinte. Asta sunt sigur că nu place unor persoane cu o perspectivă mai modernistă/futuristă asupra scrisului/creaţiei, dar hei, diversitatea este bună, nu? 🙂

Acestea fiind spuse… menţionez că şi marţea viitoare se ţine acelaşi gen de workshop, dacă eşti interesat. Voi merge şi atunci cu aceeaşi curiozitate de „ce-o să iasă?”. Au revoir.

Update: poze aici.

Updated: