Schimbarea la faţă a buletinului

O să fac 24 de ani peste puţin timp şi, drept cadou, statul român mă obligă să-mi schimb buletinul. Ce-i drept era şi timpul, faţa mea de la 14 ani parcă nu prea mai coincide cu realitatea de azi. Ce-i şi mai drept, era chiar indicat să o schimb ca să nu mai am probleme de genul celor avute pe aeroportul din Londra.

Aşa că am fost nevoit să merg să-l schimb acasă, că aşa e frumos în secolul 21, să parcurgi distanţe fizice ca să rezolvi treburi digitale. A fost nevoie de lucruri de la primăria şi poliţia natale şi cu astea să mă duc în altă comună mai de vază să schimb buletinul. Pentru că dacă birocraţia românească poate fi mai complexă şi alambicată… asta se va şi întâmpla!

Acolo mă duc aşteptându-mă la iad. Pentru că aşa-i constructiv, să te aştepţi la ce-i mai rău de la instituţiile statului ca să nu rămâi surprins şi să nu te şochezi, să nu-ţi moară neuronii de spaimă şi furie. Dacă ai treabă cu statul gândeşte-te din timp la ce-i mai rău, aşa-i cel mai bine pentru tine şi sănătatea ta. Pesimism la maxim.

Şi mă înfiinţez acolo. Mă întreabă dacă am plătit taxa de buletin. La vorba asta mă pregătesc sufleteşte să dau o fugă până la Buzău şi să mă lupt cu 2 zmei ca să obţin nişte hârtii. Dar am fost salvat, taxa se putea plăti 50 de metri mai încolo, într-o altă clădire. Scăpasem uşor.

Merg acolo, la casierie, la taxe şi impozite. Intru într-o cameră cu jaluzelele trase şi luminile aprinse. De ce oare…* nu, Claudiu, nu, nu-ţi pune întrebări! Nu-ţi pune întrebări, niciuna, e mai bine aşa! Şuş, taci, gura! Nu-ţi pune întrebăăări!! Dau bună ziua, spun ce vreau şi de după un maldăr de hârţogăraie şi-o hardughie de monitor se aude o voce groasă, plictisită, chemându-mă ca pe-un câine: „Aici…”. Mă îndrept către acolo, ce să fac? Monitorul e acoperit de hârtii. Dar se poate strica dacă… *taaaci, ţi-am zis, fără sugestii! Nu mai spune nimic, taci, lasă-le aşa că nu moare nimeni! *Biroul e tot acoperit de hârtii, dosare, ştate de plată, chitanţe şi bani. Mule bancnote de 1, 5 şi 10 lei răspândite peste tot, printre dosare. Efectiv amestecătură de hârtii şi bani – casieria. În faţa mea un nene măricel care părea că avea părul vopsit negru stă cu ochii plecaţi căre ceva în monitor. Stau vreo 3-4 minute aşteptând aşteptare mută, românească, la o coadă formată din mine. După astea 4 minute omul îmi cere buletinul şi începe să-mi scrie numele de la tastatură. Tastatura asta este la limita de lângă mine a biroului său. Ca să tastezi la ea trebuia să te apleci peste maldărul de hârtii, să-ţi arcuieşti mâna la maxim şi să apeşi. Nenea ăsta apăsa meticulos fiecare tastă cu degetul mijlociu. C O N S T A N.. I Nuu, a greşit, urma T, nu I. Caută Backspace, şterge, începe din nou. Dar dacă ar avea tastatura mai aproape… *taaaaaci, taci dracu din gură, eşti nebun!? Las-o aşa, lasă tastatura unde e, timpul va rezolva tot! Nu mai spune nimic şi nu-ţi mai pune întrebări!! *Îmi cere şi cei 12 lei reprezentând taxa de schimbare a buletinului. Dar oare ăştia doişpe lei la ce… *iar întrebări!? Nu înţelegi româneşte, ce ai, omule!? Nu-ţi mai pune întrebări!! După alte vreo 5 minute imprimanta care stă călare peste nişte alte hârtii începe să huruie, dar nu iese nimic.

– Costică… ce-are mă, nu mai are hârtie? Pune-i tu nişte hârtie..

Aoleu zic, să vezi că nu mai e hârtie şi trebuie să meargă cine ştie prin ce clădire după hârtie. Am scăpat uşor şi de data asta, era hârtie într-un cotlon al biroului lui Costică. Îi pune hârtie, maşinăria zbârnâie şi ies două foi. Nenea care mă serveşte se întinde neputincios să le apuce, dar nu ajunge, imprimanta e prea departe de el.

– Dă-mi şi mie alea…

îmi zice. Eu i le dau repede, ca un câine ascultător, dornic să iasă dup-aia afară la o plimbare. Îi cere lu’ Costică pix şi ştampilă şi se apucă să le încărcălească, după care mi le înmânează. A, înainte de asta îi dau banii, dar, ghinion, n-am mărunt. Îi dau 50 de lei şi, şoc şi groază, nenea se apucă să-mi dea rest. Zic „se apucă” pentru că începe să adune lei de printre hârtii şi să compună o grămăjoară mică lângă monitor. După ceva timp restul se strânge şi zice „gata”. Îmi dă hârtiile, după cum ziceam, şi adun restul, ca în seara de revelion, când scoţi de prin toate buzunarele banii strânşi la Pluguşor. Dar de ce-s două hârtii când… *taaaaaaaci din gurăăăă şi pleacă dracului de-aici!!! *Şi plec înapoi către tanti care mă trimisese în această expediţie de neuitat.

Ajung înapoi, „completaţi dumneavoastră o cerere”, nu-ştiu-ce, scot tot ce aveam la pachet pentru această schimbare la faţă a buletinului şi mă îndrept către ghişeu.

– Unde-i semnătura de aici?

– … ce semnătură?

zic aproape suspinând ca un copil rahitic şi bolnav de friguri.

– De pe adeverinţa de spaţiu..

– … a luat-o tata de la poliţie şi mi-a înmânat-o aşa cum o vedeţi..

– Păi şi de ce nu a semnat-o? Are ştampilă şi tot ce trebuie, dar nu e semnată de dânsul…

– [oftat adânc] hmmm. Trebuie refăcută, nu?

– Nu.. trebuie să mergeţi s-o semneze aici…

Paştele… *nu, nu, fără înjurături că nu ajută, Claudiu, las-o aşa, taci. *Zic „bine, o să mă întorc”, iau mutra lu’ Arnold şi ies dând „o zi bună”.

N-aveam o semnătură pe o hârtie. De ce nu m-am aşteptat la asta? Mă duc la tata care era la câţiva zeci de km, îmi semnează şi mă întorc învingător la ghişeul cu pricina. TOTUL ESTE ÎN REGULĂ şi fac poză şi am plecat naibii de-acolo, atenţionat fiind că mă pot întoarce din proprie iniţiativă peste 10 zile musai lucrătoare ca să mi se înmâneze oficial şi cu fanfară obiectul muncii, buletinul adică.

Scăpasem. Îmi anunţ la telefoane victoria şi plec. La un moment dat pe dreapta o tanti îmi face semn. Zic hai, mă, să fac un bine drept mulţumire cerului ăstuia de Iulie că am scăpat din Auschwitz-ul schimbării buletinului. Opresc, o iau pe femeie. Dintr-una în alta o întreb ce vânturi o împing din spate către înainte, adică unde merge şi ce treabă are în jos unde aveam s-o duc. Aflu cum că are o rudă în comă după multe zile de chin, care nu mai scapă, căreia i-a murit bărbatul de cancer şi care are doi copii, o fată studentă la medicină în Bucureşti şi-un băiat dentist în Râmnicu Sărat. Aia-i zic, aveam nevoie de asta, da, da. Încerc şi eu să o consolez cum pot pe femeia de lângă mine care mai că izbucneşte în lacrimi. Schimb subiectul către vreme, drumuri, politicieni, primari, greutăţile vieţii. Ajungem iar la cancer, nu ştiu cum. Asta e, zic, mi-era sortită, să trecem şi prin asta. Una, două, ajungem în locul unde aveam s-o las, femeia îşi scoate banii, eu o liniştesc şi-i urez sănătate, că şi-aşa-i lipsă de asta în zilele noastre.

Cam asta a fost, o mini-excursie plină într-o frumoasă zi de Joi. Pe drum spre Bucureşti am ascultat la Cultural un nene tânăr care zice-se era ceva critic de carte. M-a luat somnul, m-am dezmorţit pe la Sineşti. Am ajuns acasă pe nişte străduţe dubioase, o fată mi-a dat din cap într-un bemveu cum că eram nehotărât în calea-mi, după care şi-a plecat ruşinată ochii văzâdu-mi zâmbetul sincer şi ne-ancorat în realitate. Am ajuns acasă, am scris despre Ciucaş, am dormit vreo două ore, am fost prin Herăstrău, am mâncat ceva bun la Hard Rock unde o formaţie cânta country cu ocazia zilei Americii.

Ce ţi-e şi cu viaţa asta.