Sânge de țigan
Am o treabă pe care mereu am uitat s-o povestesc. De câte ori mi-aduc aminte de ea îmi zic că o să o scriu, dar uit. Probabil e acolo în inconștient ceva ce mă ține de la a o scrie, dar ha, uite că acum n-a mai mers 🙂
Când era să mă nască, mama era la muncă, în Nehoiu. S-a dus repede la spital și m-a născut – nimic nou pentru acea perioadă nebună din 89, e povestea multor mame, în unele cazuri tragică. M-a născut cam slăbuț, ea însăși fiind doar o mână de om. Treaba mergea greu, fiind așa de măruntă nu avea destul lapte să mă hrănească atât cât ar fi trebuit, iar laptele ăla artificial nu-i inspira încredere și nici eu nu mă dădeam în vânt după el.
În salon cu ea erau multe alte mame. Colega de pat a mamei era o țigancă sănătoasă cum multe țigănci sunt. Se mai confesau una alteia și din vorbă-n vorbă mama i-a povestit pățania cum că nu era destul lapte pentru mine. Și-atunci colega ei de pat, țiganca, s-a oferit să o ajute și să-și împartă laptele unui al doilea copil, să mă hrănească și pe mine adică. Pentru că ea oricum avea tot ce-i trebuie ca să salveze neamul ei de la pieire 🙂 Și-așa m-am redresat, cu laptele unei țigănci din Nehoiu. Și cu riscul ăsta imens am trăit bine mai departe și m-am făcut mare. Mama s-a dus în drumul ei, iar țiganca într-al ei și-așa s-a încheiat povestea primilor mele săptămâni de viață.
Fast forward vreo 20 de ani mai târziu. Eram în București prin parcul de la Unirii, cu un prieten și prietena lui și mergeam spre metrou. Ne întâlnim cu vreo 6-7 țigani care băteau la ceva tobe. S-au luat de noi, mai ales de prietenul ăsta al meu. Din vorbă-n vorbă, un țigan mai noduros îi dă o palmă ăstuia. Noi să ne punem între ei, nu că asta ar fi rezolvat ceva, dar parcă trebuia umplute cu niște acțiune clipele alea ca să treacă mai repede și să ne vedem de treburi. Ăsta a primit o palmă de la un țigan fix degeaba, fără să-l provoace, fără să zică nimic. Ceilalți țigani nu păreau să se implice prea mult, dar l-au luat până la urmă pe nebun de lângă noi și și-au văzut de ale lor.
Dacă aveam ceva în mână aș fi sărit la luat bătaie de la toți țiganii ăia, așa de umilitor mi s-a părut momentul ăla. Noi pașnici, fără să fi făcut nimic, să ne luăm o palmă de la brambura ăla care n-avea nimic mai bun de făcut. Era o vorbă: dacă aș fi avut un pistol (și prin absurd presupunem că aș fi știut să-l folosesc) poate că l-aș fi împușcat. Dar mi-aș fi dat seama până la urmă că poate, cine știe, mama lui m-a ajutat să trăiesc.
Ura nu ajută cu nimic. Și nici generalizarea, orice-ar fi. Eu vreau să cred că țiganii sunt români, ei înșiși se consideră români, și că există modalități de a rezolva problemele sociale de la mijloc. Numai unii dintre noi aleg să adâncească și mai mult fisura asta dintre noi. De parcă vreodată ura, violența, rasismul și izolarea socială au ajutat pe cineva cu ceva. Cred în educație, în toleranță, în înțelegere și-n șansă pentru oameni care au nevoie de ea. Credeți și voi.
