Români călătorind, pândind

Când am fost în Viena am întâlnit, bineînţeles, români. Dar în 66.66 % din cazuri experienţa a fost negativ interesantă.

Unu: eram la metrou, nu mai ştiu ce staţie, şi am intrat într-un fel de fast-food care vindea diverse fastfudării. Ne-am aşezat la o masă şi mâncam liniştiţi vorbind. Lângă noi un nene destul de tinerel şi mai pricăjit care-şi întinsese bagajele peste tot, încât abia mai aveam şi noi loc la propria noastră masă. N-am zis nimic. După vreo 5/6 minute a intrat şi el în vorbă românească 🙂 Că e la muncă în Austria, că e cu prietena lui, că strânge bani să se căsătorească. Etcetera. Ne-am despărţit de el urându-i succes şi casă de piatră.

Doi: Eram în Schonbrunn, pe acel deal pe care se află monumentul Gloriette. În timp ce ne minunam şi făceam poze a venit la noi un cuplu care ne-a rugat în engleză să le facem o poză. După ce ne-am urat o zi bună au revenit întrebându-ne în română de unde suntem. Povestirăm niţel şi ne reluarăm independent drumurile noastre toate.

Trei: erau în Donauturm, fantastică idee de construcţie şi minunat loc de petrecut o masă sau o cafea. Când am plecat un grup de români tocmai intrau în încăpere minunându-se româneşte (la modul bun) de privelişte. I-am salutat şi i-am îndrumat cum să folosească binoclul ăla instalat acolo, le-am spus despre restaurantele din Donauturm şi le-am făcut recomandări. Ei ne-au întrebat cum am ajuns în Viena şi ce facem. Frumos. Ne-am urat vacanţă plăcută şi ne-am văzut de drum.

Primele două cazuri reflectă un lucru: frica românului călător de a intra în vorbă cu concetăţeni de-ai lui. Ezită, se teme, aşteaptă prea mult. Ca apoi să intre în vorbă şi să nu se mai oprească, creând suspiciuni legate de propria persoană. Stă şi ascultă mai întâi să vadă dacă nu cumva îi prinde pe concetăţenii săi spunând ceva despre el sau lucrurile din jur. Fură, cu alte cuvinte, vorbele celui de lângă el ascunzăndu-şi identitatea. Al treilea grup era format din oameni trecuţi de 30/35 de ani care călătoreau împreună prin Europa. Erau rumeni în obraji, fără stare, curioşi, veseli – ca tot turistul. Le-a făcut plăcere să ne întâlnească. Ne-au făcut chiar şi recomandări de locuri de văzut în Viena.

În rest te asigur că atât cât am mers prin Viena nu ne-am ascuns nicio clipă graiul ca să nu fim recunoscuţi: cum am plecat aşa am călătorit şi aşa ne-am întors – toţi oamenii de mai sus ne-au auzit de la bun început vorbind română şi au ştiut din prima clipă că suntem români.

Un lucru interesant se poate observa aici: că tinerii sunt mai fricoşi şi mai temători de alţi români atunci când îi întâlnesc în străinătate. Pe când cei mai în vârstă sunt mai deschişi. Direcţia e clară şi nu e deloc de bine pentru noi. Vom ajunge nişte crispaţi, mereu fugind, mereu pândind o ocazie de a spune “Ha, te-am auzit, fraiere, ştiu română, ha!”.

Pentru mai multă atitudine, Claudiu.