Reţeta perfectă

Parcă prea ne străduim să găsim reţete perfecte, zău aşa. Ne place să răscolim tot ce se poate cu speranţa că vom găsi pe cineva care să ne spună cum să ne trăim vieţile, cum e bine să procedăm în diverse situaţii, cum să mergem şi pe care anume drum.

Dorim reţeta şi pe cineva care să ne-o gătească, nu ingredientele, asta-i problema noastră. Ne e o frică groaznică de ce ar putea fi, de rezultatul unor eventuale întreprinderi pe care le-am putea avea. Iar asta diminueaza considerabil potenţialul.

Ne e teamă chiar şi de preistorie, de lucrurile care au trecut; ne îngrozeşte imaginea cu primitivul care culege şerpi veninoşi şi concurează la vânat cu leii. Şi pentru că insecuritatea ne domină avem nevoie de concret: grădini zoologice unde să ne putem privi în siguranţă “duşmanul” în ochi, clădiri monstru care să ne demonstreze că putem, dezastre care să ne convingă că avem puterea de a distruge, de a nimici.

În fiecare clipă lumea e suma frustrărilor acumulate de oameni de-a lungul timpului.