Religia în școli

Ăsta este un alt subiect controversat al societății noastre contemporane. La fel ca și în cazul discuției despre numărul de biserici din România, simt că și pe tema asta a religiei din școli nu s-a discutat așa cum trebuie, în jurul unei analize pertinente, sincere, cerebrale, nimeni n-a venit să pună punctul pe i spre a se descoperi o soluție a problemei, una mai puțin radicală. Așa că o să-mi asum eu riscul de a se arunca o piatră/două de către împătimiții acestui subiect 🙂

Treaba asta cu religia ca materie în școală e tăioasă, e în centrul unei rupturi în societate între cei mai credincioși și cei mai atei. Fiecare grupă încearcă să vină cu argumente mai mult sau mai puțin justificate pentru a câștiga, dar părerea mea e că lupta asta e una stupidă; oricine-ar câștiga lupta asta va descoperi că de fapt premiul este știrbirea educației unui copil ca preț al orgoliului părintesc. Și-am să încerc să mă aștern.

Eu unul am făcut religie așa cum se face, astfel încât pot zice cu siguranță că există cale de mijloc. Pentru mine religia a fost doar una dintre multele materii, sincer. Nu folosesc direct cunoștințele de religie așa cum nu le folosesc pe cele de algebră sau pe cele de chimie. Zero, nu mă ajută concret și direct cu nimic azi. Dar mă ajută indirect pentru că școala nu-ți dă mură-n gură, ci te ajută să-ți antrenezi mușchiul gândirii, al memoriei și al integrării sociale. Și religia și matematica și franceza și orice altă materie m-au învățat să mă folosesc de cap și de ceea ce pot să fac, m-au ajutat să-mi găsesc locul meu în lume, să văd ce se întâmplă în jurul meu și ce fac alți oameni, să interacționez cu adulți deștepți.

Religia n-a fost niciodată acea materie care se află în contradicție cu celelalte sau cu știința de vreun fel, n-am privit-o așa și nu mi-a fost insuflată așa. A fost tot timpul o armonie între religie și restul vieții școlare sau personale. Am înțeles prin religie că Dumnezeu e o altă modalitate de a privi existența noastră pe pământ și ce facem noi aici, e o altă perspectivă care poate să conlucreze cu celelalte mai diferite. Am înțeles de la religie că ea nu e ca știința clasică, să demonstrezi prin calcule și ecuații (deși am văzut încercări plauzibile), ci orbitează în jurul credinței. Credința asta este o altă coardă a noastră, care, de ce nu, poate fi antrenată, exersată, îmbunătățită. Credința asta te scoate de multe ori din lucruri din care nicio știință nu te poate scoate, există cazuri în care medicina n-a avut ce face sau și-a spus cuvântul final, dar în care a venit credința și-a schimbat cursul lucrurilor și deznodământul, credința într-un Dumnezeu l-a ajutat pe om să meargă mai departe. Se întâmplă, oricât ar fi de dubios sau inexplicabil.

Tocmai pentru această dimensiune a ei, religia mi s-a părut fascinantă, mai fascinantă decât multe alte materii. M-a interesat cum funcționează ea, cum s-a realizat continuitatea asta a scrierii Bibliei, cum a influențat ea viețile oamenilor. Copil fiind, am avut o tentativă de a citi Biblia, dar am abandonat după câteva cărți din lipsă de conștiinciozitate, din cauza lenei sau a delăsării, așa cum am mai abandonat de câteva ori și alte cărți. Nu m-a pus nimeni să mă apuc de citit Biblia, am făcut-o din proprie considerație. Am avut chiar o educație destul de libertină în care am decis eu pentru mine ce vreau să învăț, să pricep, să fac. Curiozitatea m-a împins să vreau să o citesc, așa cum tot curiozitatea m-a împins să fac multe lucruri în viață. Și-mi doresc ca nimic să nu-mi știrbească această curiozitate și urmarea ei. Dacă nu era religia nu auzeam de multe povești frumoase și nu avem cum să privesc existența și din această perspectivă a divinității.

Și e mai mult de-atât. Mie religia mi-a adus mereu aminte că trebuie să fiu cumpătat, să gândesc mai mult, să-mi pun întrebări, să fac bine oamenilor, să nu pun răul la inimă, să am grijă de alimentație – o groază de lucruri bune, lucruri pe care nicio altă materie nu m-a învățat de-a lungul timpului. Religia are mai mult ca altele și o dimensiune omenească, concretă, foarte folositoare, nu numai una abstractă, referitoare la dumnezeire. N-am crezut niciodată că trebuie să fiu cumpătat și cu băgare de seamă pentru că altfel vreun sfânt mă va pedepsi, ci pentru că avea sens, era bine pentru mine, era bine pentru cei din jurul meu. În jurul meu au fost deseori încercări de a mă face să-mi fie frică de un Dumnezeu, să fac lucrurile bune de frică. Mi se pare o modalitate foarte distructivă de a învăța pe cineva ceva. Frica n-a rezolvat niciodată nimic, sau dacă a rezolvat pe termen scurt, cu siguranță pe termen lung a avut efecte devastatoare. Prin modul în care mi s-a predat religia am înțeles că trebuie să gândesc, să fiu deschis la minte în loc să-mi fie frică. Pare paradoxal, dar asta simt că s-a întâmplat acolo, nu știu cum, așa a fost să fie. Întorcându-mă de la școală și având de mers 2km până acasă pe coclauri, aveam timp să mă gândesc la lucruri, la tot ce învățam, la tot ce băgau profesorii în mine în cursul zilei. Iar religia mi-a rămas mereu în minte ca un sentiment cald, bun, ca ceva care-mi spune că orice-ar fi, totul va fi bine și că totul depinde de mine însumi.

De-asta nu înțeleg înverșunarea asta prin care se dorește scoaterea religiei din grila de materii din școli. Probabil asta vine tot din cauza unor preoți sau profesori care au predat religia într-un mod dubios. Bineînțeles că orice pădure are uscăturile ei, sunt mulți preoți sau profesori care au dat-o-n bară rău, care n-au înțeles care le e rolul în mijlocul copiilor. Dar nu cumva problema este aici, la oamenii care intermediază cunoștințele, și nu a cunoștințelor în sine? E ca și cum am rade orice tentație de pe pământ ca să nu ne facem rău – dar nu mai bine învățăm cum să înțelegem tentațiile, cum să le facem față și cum să le folosim pentru a face ceva bun? Doar zic.

Cineva tot militează undeva la bază împotriva religiei și asta prinde al dracu de bine la societatea noastră. Religia e din ce în ce mai mult privită ca o inadaptare, ca ceva vechi și nefolositor, ca o rămășiță, ca ceva depășit care te trage în jos. Ori nu e deloc așa și-am zis mai sus de ce, dar oamenii nu prea înțeleg asta pentru că nu stau ei să gândească puțin cu capul lor, ei iau drept bun ce văd la televizor sau ce zice vreun om cu aer de intelectual cu gura mai spartă și gata, își însușesc vorbele alea. Oricine vine și zice „hai să scoatem religia din școli” e privit ca un zeu, ca un salvator. E foarte simplu să câștigi simpatia oamenilor prin a le intui slăbiciunile și a le spune ceea ce vor să audă, prin a-i presa cu clasica schemă „dacă nu ești de acord cu mine ești prost și inadaptat”. Gata, trebuie să fim moderni, trebuie să fim împotriva religiei în școli, trebuie să dăm dovadă că nu suntem noi proști, noi evoluăm. Toate astea din cauză că lumea nu stă să gândească și să analizeze din toate părțile.

Oameni buni. Hai să nu fim dubioși la minte, hai să analizăm mai adânc ce este de fapt religia și ce face ea pentru noi. Să încercăm să stopăm puțin efectul de gândire de masă și să judecăm cu capul fiecăruia. Nu e vorba despre Dumnezeu, e vorba despre religie, ele nu se suprapun perfect, înțelegeți. Eu și mulți alții datorăm religiei multe lucruri bune care ni s-au întâmplat, iar asta nu trebuie să se schimbe. Bineînțeles, dacă foarte mulți oameni n-o vor, asta e, voința poporului, să nu-i oblige pe copii să vină la religie dacă ei nu vor. Dar asta creează un precedent periculos, poate că același lucru am să zic și eu despre chimie. Hai să nu obligăm copiii să meargă la chimie, le strică viața dacă nu vor să se facă doctori și nu le folosește la nimic pe mai departe. Putem să jucam jocul ăsta, dar nu cred că-i benefic pentru nimeni. Fofilăm oala asta fierbinte de la unul la altul, iar asta are un preț foarte mare. Problema fundamentală este în întreg procesul de educație care începe să nu mai aibă tangență cu realitatea de-afară, nu este religia măgarul dintre oi. În educație avem probleme mai mari decât actualitatea religiei.

Măsura asta cu scoaterea religiei oare chiar îmbunătățește devenirea copiilor sau poate doar ne satisface un orgoliu de turmă părintesc limitându-le accesul la acest tabu cu Dumnezeu? Trebuie să avem foarte mare grijă cu asta. Eu zic că trebuie să avem încredere în copiii noștri, să le deschidem căile în loc să le înfundăm. Să descopere religiile lumii, pe toate, să descopere alternativele de gândire, să-i înțeleagă pe alții. Scopul educației e să ne facă oameni mai buni, mai deștepți, mai deschiși, mai pregătiți pentru fiecare aspect al vieții, mai cuprinzători, tocmai ca să înțelegem cât mai mult din cursul ăsta nebun al ei, nu să ne înverșuneze unii împotriva altora. Religia, așa cum o văd eu, are un rol important în a lega celelalte lucruri de om și poate face diferența între un om care face bine pentru el, pentru oameni, pentru țară și unul ca politicienii noștri.

Sunt convins că n-am mulțumit nicio parte a acestei lupte 🙂 Cei credincioși poate or să critice faptul că leg religia mai mult de pământ decât de Dumnezeu, iar cei împotriva religiei vor fi nemulțumiți pentru că după toate literele astea religia tot nu e scoasă din școli. Dar, așa cum fac cu multe ocazii, am ținut să-mi exprim mie și altora care este locul meu în toată povestea asta. E important ca fiecare dintre noi să facă asta, să-și caute locul și să nu se complacă în aspectul de nivelare pe care societatea îl are asupra sa. Să ne gândim: ce este religia, ce rezultă după ea, ce e important ca omul să facă în viață, ce vrem fiecare de la noi înșine și de la ceilalți, cum ne-ar plăcea să trăim? Răspunsurile astea ne vor duce la o soluție în ceea ce privește studierea religiilor pământului în școală și la ce este mai bine pentru oamenii ce vor prelua frâiele lăsate de neputința bătrâneților noastre.

Să fie pace în lume.