Realitatea nevăzută a națiilor

Se știu deja destul de multe despre condițiile în care chinezii muncesc la electronicele folosite de lumea întreagă. Am mai văzut documentare și am mai citit pe tema asta – multe organizații sunt implicate în a schimba modul cum se fac lucrurile, însă problema încă există. Mie cel mai tragic aspect mi se pare mutilarea viitorului copiilor care sunt nevoiți să aleagă* aceeași cale a autodistrugerii pentru a face un ban. Mulți vor să-i scape pe părinți de chinuri și-și încearcă să-și aloce o cât mai mare parte a responsabilității vieților lor. Rezultatul e perpetuarea nebuniei, a sărăciei, a iadului chinezesc.

Până în China ar trebui să privim în propria curte. Sunt extrem de mulți români care muncesc în condiții teribile în străinătate pentru a-și face un rost la întoarcere. Oameni care-și lasă familii, copii și părinți în urmă, care pleacă spre Vest fără nicio siguranță și care muncesc la negru sub oblăduirea autorităților mult prea indulgente. Oameni care atunci când se întorc fie se întorc pe minus, fie se întorc proști (mașini scumpe, case mari, aur și așa mai departe). Foarte puțini sunt aceia pentru care riscul a meritat sau s-a justificat.

Când am fost în Italia am stat în Marino, un orășel de lângă Roma, acasă la niște români. Am ieșit pe stradă și am întâlnit mai mulți români decât orice altă nație. În Roma auzeai înjurături în română la tot pasul. Românii sunt peste tot. Am stat de vorbă cu câțiva și senzația mea e că oamenii ăștia se sacrifică pentru nimic. Pentru nimic. Toate chinurile prin care trec, toate episoadele vieții lor lasă în urmă oameni fără vlagă, fără conștiință, fără speranță. Trăiesc de pe o lună pe alta înrăutățindu-și starea de sănătate și îndepărtându-și țara, trăgând de un serviciu dubios pe te miri ce. Criza a adâncit și mai mult problema, salariile scăzând. Când intră la belele românii fac pe proștii ca să scape de pedepse. Și scapă, dar prețul îl plătim noi toți: stima față de român scade, suntem din ce în ce mai la coada Europei în ceea ce privește percepția străină asupra noastră. Un nene ne-a povestit cum scăpa de poliție când îi cerea permisul – se apuca să scoată roata de rezervă. Adică se făcea că nu înțelege și treaba devenea o patetică și penibilă situație pe care poliția o lăsa baltă. Un altul ne povestea despre cum trăgea de salariu de la șef prin amenințări. Altul despre cum făceau românii petreceri și grătare la capăt de linie de metrou. Tot acolo vezi numai afișe de servicii în română. Și tot așa, tristețe maximă povestită pe un ton glumeț, așa cum îi șade bine românului, haz de necaz.

Nu am căzut niciodată în patima naționalismului, ba chiar îl găsesc aflându-se periculos de aproape de nocivitate. Dar parcă mă doare inima când văd pentru ce și-au lăsat românii copiii și părinții, parcă nu pot rămâne indiferent, oricât de mult ar fi greșit unii din ei. Suntem cu toții oameni de-o țară, poate părinții părinților noștri s-au înțeles bine, poate strămoșii noștri s-au ajutat cândva între ei și s-au scos din belele. Iar acum noi ne împrăștiem care încotro consumându-ne viața în ilegalitate la porțile națiilor mai răsărite, cerșindu-ne (chiar dacă nu la propriu) dreptul la o existență decentă. Vreau să văd un documentar axat fix pe dimensiunea diasporei românești a lumii, pe viața românilor care muncesc în străinătate și pe poveștilor lor. Că ohooo, sunt multe și necunoscute.

Am văzut acum ceva timp o emisiune scurtă pe la televizor în care o fetiță de vreo 5-6 ani povestea printre lacrimi cum a petrecut ea primul Crăciun cu părinții ei care fuseseră mai tot timpul plecați la muncă. Când vezi asta orice comentariu e de prisos, situația devine clară ca un cer senin și ceva te pleznește în gât vrând să iasă afară. Pe mine unul copiii și bătrânii mă dezarmează, mă trântesc la pământ (voluntariatul pentru UnitedWay m-au făcut să-mi dau seama de asta). Viziunile lor trebuie luate în seamă pentru că vin de la capetele existenței – unii se pregătesc s-o înceapă, ceilalți s-o termine. Cu siguranță e ceva acolo demn de luat în seamă, ei trebuie ascultați și înțeleși. Copila asta m-a pus jos și cumva mi-a bătut în cuie un crez care devine din ce în ce mai pregnant, mai puternic: n-am ce căuta departe de aici.

Mai am de povestit din Italia și nu numai din experiența aia, toate cu tangență la realitatea asta care e în spatele nostru și pe care n-o vedem sau n-o înțelegem din varii motive. Dacă oprești puțin curentul care-ți alimentează drumul și scoți capul afară din carapacea pe care zi de zi o porți în spate s-ar putea să nu-ți placă, să te oripileze, să te șocheze, să te revolte. Dar nu te speria, asta e singura cale către adevăr.

</i>