Razna

[…] Femeia.. femeia nu-nţelege niciodată nimic. Vii de la serviciu unde te-a alergat toată lumea în toate direcţiile toată ziua şi-i spui că ai idealuri care nu se vor împlini niciodată acolo… iar ea, ce zice ea?

**– Auzi… idealurile astea… se face ciorbă bună din ele?

Ar mătura pe jos cu idealurile bărbatului, femeia. Ce-i pasă ei de idealuri? Idealurile-s pentru proşti şi pentru gospodine, să facă ciorbă din ele.

Am avut şi eu femeie cândva… ohoo, da, da. Şi ce femeie… mamă, mamă.. Mă, când veneam acasă c-un braţ de idealuri, ce ciorbă făcea din eee, ehee! Îţi ajungea toată săptămâna, nu-ţi mai trebuiau alte idealuri […]

Cine ştie, poate bucata asta va face parte cândva din piesa aia de teatru pe care aş fi vrut să o scriu 🙂 îl văd rostind rândurile de mai sus pe actorul ăsta… na, că i-am uitat numele.. seamănă cu Mălăele oleacă. Dacă-mi aduc aminte îl pomenesc aci.

Oricum, scrisul acesta generic, ori de teatru, ori de film.. e metodă de a-ţi adapta lumea la propriile-ţi cerinţe, la propriile-ţi închipuiri. Scrisul ăsta e cumva ceva intermediar între tine ca om din lumea largă şi lumea pe care ţi-ar plăcea s-o trăieşti, aia care-ţi foieşte prin cap încoace şi încolo. Io unul sunt sătul de ea… poate iese ceva din asta.

Am fost astăzi într-o plimbare prin Cişmigiu. E secat lacul, bă băiatule… n-am crezut c-o să văd Cişmigiul secat. Ba chiar mi-aş fi închipuit o vorbă epică… „când o seca Cişmigiu’!”. „Când or zbura porcii” adică. Iote că a secat, na… dacă mâine-poimâine o să povestesc cum am văzut un porc zburând să mă crezi pe cuvânt că de, uite că Cişmigiul a secat, porcii de ce n-ar zbura?

Aşa zic, şi m-am plimbat prin Cişmigiu. Cam pustiu el aşa, în vremea asta. Zici că-i chiar vremea holerei de nu umblă nimeni pe străzile-i. Nu chiar nimeni, nimeni… erau unii care se dădeau cu bicicleta pe fundul lacului. Na, că şi asta sună dubios… „când m-oi da cu bicicleta pe fundul Cişmigiului!”. Te pomeneşti c-oi fi visat toate astea…? Parcă prea multe dubioşenii pentr-o singură seară. Cea mai dubioasă treabă pe care am văzut-o era o tanti mai în vârstă care plimba un câine. Stătea cu el aşa de laţ şi mângâia un vagabond. Câinele adică, altul, era vagabond. De laţ cu unul şi cu mâna pe altul. Iar acela din laţ stătea ca prostul şi se uita la mine. Da’ ştii ce-mi zicea? Exact rândurile de mai sus, cu care am început, doar că pe-o limbă mai câinească.

Ţi-am mai zis de Jazz, cum că mi se pare muzica perfectă care poate exprima stări total opuse, atât tristeţe profundă cât şi o bucurie jucăuşă, în acelaşi timp? Da, e singurul sunet care poate însemna ceva total diferit pentru doi oameni care-l ascultă. Nu cred că mai e vreun gen care poate face asta. Jazz-ul e frumos, e complex. E compus cu mintea care nu ţine cont de reguli atunci când gândeşte. O ia razna şi-i dă-nainte dintr-una-ntr-alta, schimbă ritmul, schimbă instrumentele, schimbă pasul… zdranga-zdraga, ciu-bu, ţop şi ha; ţi-a plăcut.

Noapte bună, totuşi.