Primele nopți la țară

După ce am scris despre decizia de a ne muta la țară și despre cum este după primele luni, haideți să vă povestesc despre cum au fost primele nopți. Nimic nu e mai interesant la un loc în care te-ai mutat decât primele nopți în care dormi acolo.

Am crescut la țară toată copilăria, dar primele nopți aici au fost așa cum ar fi fost pentru niște orășeni get-beget. În prima noapte nu prea am dormit, desigur. Și eu și soția parcă nu aveam stare și eram cu auzul încordat. Ni se părea că peste tot se aud lucruri sau că pe fereastră se văd mereu siluete.

Imediat după ce am reușit să închidem un pic ochii a început. Se auzeau niște zgomote mărunte, dar nu ne puteam da seama exact de unde vin. În timp zgomotele au devenit destul de clare. Am început să ne facem diverse scenarii, dintre care cel mai probabil era că cineva vrea să intre în casă, desigur. Vorbeam în șoaptă, cu inima să ne explodeze. M-am ridicat ușor din pat cu o țeavă în mână și m-am dus la geam - nu se vedea nimic. După câteva momente de așteptare mi-am luat inima-n dinți și-am ieșit brusc afară chitit să dau cuiva în cap. Nu era nimic, așa că am inspectat tacticos și în liniște zona. Am închis becurile și-am așteptat în tăcere să văd vreo mișcare.

După câteva minute mi-am dat seama că am uitat să-i zic soției că ies afară să văd ce e și probabil că stătea ascunsă, sigură că cineva mi-a dat mie-n cap și se duce după ea. M-am dus și-am liniștit-o, apoi m-am dus prin spatele casei să mă uit pe-acolo. Aveam frontala pe cap și țeava-n mână, pregătit.

Cum am dat colțul casei am auzit zgomotele iar. Am așteptat cu frontala stinsă. Apoi am deschis-o brusc. Apoi am văzut 2 ochi scânteietori care mă fixau. Era inamicul: ceva care arăta ca un dihor, cu un gât lung, stătea pe acoperiș și se uita la mine curios. Nu-i venea să creadă că mai e cineva acolo pe teritoriul lui. L-am zburătăcit râzând de panica noastră închipuită. Pentru că podul nostru nu era bine întreținut și avea câteva găuri sub acoperiș, s-a dovedit că era un sălaș pentru diverse animăluțe ale pădurii. Dau să mă întorc ca să-i povestesc nevestii comicăria care ne băgase în sperieți și… observ ceva. Ușile de la beci erau deschise. Niște uși mari, metalice, pe care nu le observasem deschise înainte. Mi-am zis că le-oi fi uitat așa când am făcut curățenie.

În zilele următoare au mai venit dihorii, dar ușor, ușor i-am speriat. În schimb alt lucru curios a început să ne dea de gândit. Găseam mai mereu ușile deschise la beci. De data asta le monitorizasem și ne asigurasem că le închisesem. Era clar: vreun hoț căuta țuică sau vreun vecin voia să ne facă farse și să ne sperie. Câteva zile ne-am perpelit așa. Până când într-o zi când eram cu treabă pe lângă casă ușile s-au deschis brusc cu ceva zgomot. Ăsta era baiul, ceea ce credeam că le ține strânse și închise nu le ținea de fapt, iar ele se deschideau singure. Structura casei nefiind neapărat dreaptă, probabil că asta facilita deschiderea lor din când în când.

Așa ne-am lămurit că nu vrea nimeni nici să ne sperie, nici să ne omoare. Noi singuri luam un lucru banal din natură și îl treceam prin mintea noastră care-i schimba dimensiunile și însemnătatea. Așa cum se întâmplă des în viață, mintea noastră augmentează ceea ce nu înțelegem și face din necunoscut ceva neplăcut, inconfortabil și o sursă de teamă.

De când suntem aici am început să observăm ce se întâmplă prin natură și să ne amuzăm de tot felul de lucruri. Urmărim de exemplu cum păianjenii își devorează prada. Într-o zi am văzut un șoricel cățârându-se în vârful unei plante și cugetând la sensul vieții. În altă zi am văzut pârși abandonându-și cuibul dintr-un copac pentru că simțiseră niște fum. A fost foarte interesantă asta: făceam curat prin spatele casei, dădusem foc la niște hârtii. Aud deodată un zgomot ca și cum ar pica ceva din copac. Mă uit în zonă și văd pe jos niște șoricei minusculi care scoteau niște ultrasunete stridente. O chem pe nevastă-mea să-i arăt grozăvia, când lângă ea mai pică vreo câțiva șoricei. Țipă și dă să fugă, iar eu observ că șoriceii erau aruncați dintr-un cuib de către ceva care arăta ca un șoarece, dar care avea o coadă stufoasă: erau pârși!

Dihorii nu prea ne-au mai vizitat, pârșii și-au găsit alte locuri, ușile de la beci le-am rezolvat, iar zona din jurul casei am început s-o facem mai prietenoasă pentru oameni. Descoperim și observăm lucruri la care nici nu ne-am fi gândit și ne minunăm mereu de câte piedici poate pune mintea unui om în calea devenirii sale. Percepem greșit orice e necunoscut și ajungem să dezvoltăm temeri față de ceea ce nu cunoaștem: dihori, pârși, dinamica ușilor de la beci, refugiați…

Acestea au fost unele din experiențele noastre de la început de drum. Am zis să le povestesc pentru a transmite și altora care fac ce-am făcut noi că nu, nu e un criminal, ci cel mai probabil un animăluț curios și la fel de speriat.

Ne vedem pe coclauri, la țară. Dacă mai vrei astfel de istorisiri le poți primi pe email sau pe Facebook.