Un moment din viața de primar

Mi-aș dori foarte mult să pot scrie mai des despre experiența din administrația publică, despre supraviețuirea în politică, despre cum merg lucrurile într-o primărie dintr-o comună de la capătul pământului. Despre cum m-am adaptat la noua viață pe care eu am ales-o sau care m-a ales (încă nu-s sigur care e varianta corectă). Însă, așa cum vă închipuiți, îmi mai rămâne puțin timp pentru luxul de a descrie într-un mod util viața mea din ultima jumătate de an.

Încă mai navighez prin hățișurile funcției publice și descopăr modalități de a face lucrurile, însă pot povesti un moment dintr-o zi despre care cred că descrie precis ce înseamnă să fii primar, unul căruia-i pasă și vrea să facă lucruri pentru oamenii în mijlocul cărora trăiește.

Veneam de la București, unde fusesem să discut cu un potențial proiectant pentru o rețea de apă la Lopătari. De la bancă mă anunțaseră că expiră actele pentru împrumutul pentru casă dacă structuristul nu livrează urgent o analiză (era plecat în concediu). Între timp nevastă-mea născuse al doilea copil - îmi luasem cele 3 zile de concediu care se dau cu această ocazie, dar fusesem nevoit să mă întorc prematur din acest concediu pentru că unele lucruri explodaseră în lipsa mea. Cineva nu voia să semneze un document important și tergiversa întreaga procedură, iar corespondența nu fusese procesată de mai mult de-o săptămână - gestionam asta în timp ce purtam discuții neproductive cu oamenii de la partid pentru a rezolva măcar una din cele 2 mari probleme pe care le avem: o datorie imensă care ne restricționează accesul la fonduri UE și nevoia unui pod peste Slănic. Prefectul îmi cerea urgent niște documente referitoare la calamități. Cam în momentul în care ajunsesem de la București la Primărie ieșeam din niște telefoane cu câțiva oameni furioși că punțile improvizate peste Slănic fuseseră demontate de către cei care lucrau la digurile de protecție care se făceau de-a lungul râului. În fața Primăriei dau de un om care mi se plânge de un vecin care a construit un zid cam în drum și restricționează accesul, e urgent și cheamă presa dacă nu rezolvăm. Dăm din una în alta și-mi povestește detalii despre cum vecinul a făcut zidul, cum nu poate lua o curbă la dreapta din cauza asta și așa mai departe.

Ascultam și ascultam și în momentul ăla m-a lovit: frate, ăsta e momentul când orice om normal cedează și-și bagă picioarele. Ăsta e momentul când devii nesimțit cu oamenii și-i hușuiești din fața Primăriei, ăsta e momentul când te crezi prea important pentru a discuta despre problema minoră a unui om, ăsta e momentul când te apuci de băut în birou, ăsta-i momentul când te descarci pe un angajat, când iei o decizie pripită sau când te lipsești de efortul abordării unei potențiale surse de finanțare. Ăsta e momentul când devii un primar prost, nereușind să-ți canalizezi energia ca să mai supraviețuiești o zi pentru cealaltă.

Oare venise deja momentul ăla pentru mine? Momentul în care cedam psihic pentru că pur și simplu era prea mult?

Din fericire m-a lovit revelația asta și mi-am dat seama de momentul de cumpănă în care mă aflam. M-am detașat de mine însumi și am văzut un primar tânăr, cu ghiozdan și teniși, stând de vorbă în fața primăriei cu un cetățean prea vorbăreț. Un primar alergat pentru că poate să alerge, un primar cu bun simț pentru că așa a învățat acasă, un primar răbdător pentru că așa a moștenit de la mă-sa. M-am văzut din exterior stând de vorbă cu acel om și am zâmbit pentru că eram mulțumit. Vedeam primarul pe care eu aș fi vrut să-l am în toți acești ani de război rece cu primăria comunei Lopătari din județul Buzău.

Am încheiat conversația cu cetățeanul, agreând o vizită în teren, ne-am despărțit cu zâmbetul pe buze și mi-am văzut mai departe de treabă. Am intrat în Primărie și am făcut fix ce am putut să fac. Și asta am să fac în toate aceste momente de cumpănă în care prea multe se adună, am fac ce pot și am să mă țin de ceea ce mi-am asumat în prima mea zi de mandat:

Jur să respect Constituția și legile țării și să fac, cu bună-credință, tot ceea ce stă în puterile și priceperea mea pentru binele locuitorilor comunei Lopătari. Așa să îmi ajute Dumnezeu!”

Cam așa arată multe din zilele mele de primar, pentru cei interesați. Aș putea povesti săptămâni despre oameni și fapte, însă mă rezum la ce e mai sus pentru că descrie o porțiune importantă din hățișul ridicol prin care trebuie să treci dacă vrei să trăiești decent la tine la țară.

Vă las în final cu cadoul pe care l-am primit recent de ziua mea de la niște cititori ai blogului, îndrăgostiți de comuna Lopăptari - o pictură inspirată din articolul de aici. Va sta în biroul acestui primar cu ghiozdan și teniși ca să-i aducă aminte de unde a plecat și cum să nu cadă pradă momentului descris mai sus, cel în care mulți primari au cedat și vor mai ceda. Mulțumesc tuturor pentru tot: pentru cele bune și pentru cele care mă întăresc.