Ploştina copilăriei

Ploştina, după cum am mai scris poate, e satul mamei mele şi învecinat oarecum cu Faţa-Malului şi Plaiul Nucului. Aşa se numeşte şi nici până azi nu ştiu de la ce vine (ruşine mie), poate Mădă sau Cristi m-or putea lămuri. Dacă stau bine să mă gândesc nici Plaiul Nucului *nu ştiu sigur de la ce vine, deşi oricine ar putea intui. O fi fost vreun nuc mare pe undeva, dar care a dispărut între timp şi lumea i-a uitat de urmă. Cu *Faţa-Malului cred că-i mai uşor: se numeşte aşa pentru că satul ăsta-i aşezat pe versantul mai abrupt al vârfului Ivăneţu (1191m) care poate fi denumit oarecum mal.

Dar mă lungesc şi mă abat. Am făcut anul ăsta prin Aprilie, parcă, o poză bună în Ploştina. Bună în sensul că pare-mi-se că exprimă foarte bine imaginea Ploştinii în mintea mea: un sat plin de noroi, respirând agale după o ploaie gri. O ploaie la Ploştina nu-i ploaie oarecare. E ploaie grea ca o cortină căzută peste oameni, o ploaie care-ţi intră sub piele, cocoşându-te. M-au prins câteva ploi din astea la Ploştina şi o să le ţin minte toată viaţa. Aveam cizme, copil fiind, şi cumva reuşeam să adun noroiul dinsus de ele, cărându-l peste Muchia Ploştinii către casă, unde mama avea să ducă o luptă grea scăpând de el. Iar norii; norii Ploştinii nu-s nori oarecare. Îs nori imenşi, adânci şi înalţi, care se preumblă întruna pe plaiuri până când apa ploilor se retrage prin izvoare, de parcă ei ar mătura-o.

Da, ploile şi noroaiele Ploştinii sunt lucrurile care o definesc, cel puţin în mintea mea. Ploştina va rămâne mereu satul ploii.