Pietrele rămân

N-ai cum să nu te miri asupra faptului că timpul trece într-un mod… dubios. Azi baţi mingea-n curtea şcolii, mâine dai Bac-ul, poimâine te duci la interviu, răspoimâine te întreţii singur şi-ţi faci planuri. Cum aşa? Cum funcţionează trecerea asta a timpului? De ce scopul e să clădim, să construim, să fim precum un bulgăre de zăpadă care tot adună, lucruri şi experienţe? Şi de ce trebuie să creştem toţi ca dup-aia să murim? Trebuie ca moartea să aibă un scop nobil sau aşa ceva, că altfel… nu prea văd sensul acestui tevaturi prin viaţă. Ne naştem, cauzăm probleme, alţii ne cauzează probleme, îndurăm, dup-aia murim.

Sigur, asta e o viziune cam sumbră şi poate pesimistă. Sunt multe alte lucruri cu care te întâlneşti într-o viaţă de om şi cu care te mândreşti sau de care îţi aduci aminte cu plăcere. Şi despre care poţi spune „bă, am trăit să le fac şi pe-astea”. Dar să fie oare scopul lor doar temporar? Adică rulăm lucruri pe durata vieţii doar pentru durata vieţii?

Mă rog, mă afund în întrebări cărora nu prea poţi spune că le-ai găsit vreun răspuns. De-aici am pornit, de la faptul că toată lumea creşte subit şi treci o dată spre locurile natale şi-i vezi pe toţi aceia care erau la grădiniţă când tu erai a 8-a cum au crescut mai mari ca tine. E un sentiment ciudat… şi pişpirică de la grădiniţă creşte ca şi tine şi urmează acelaşi traseu prin viaţă, aşa cum şi alţii s-au mirat poate de mine cum am crescut şi-am îmbrăţişat drumuri.

Aşa este, trece timpul, iar ăsta-i unul din lucrurile certe din viaţa omului. De oprit nu-l poţi opri, aşa că n-ai decât să-l accepţi şi să trăieşti cu asta. Să încerci să scoţi ceva din el, să ţi-l faci prieten de drum, să fii conştient că nu trăieşti pentru totdeauna ci numai’ oleacă. Pentru ce toate astea? Să vedem 🙂