Pe scurt despre ateism şi Biserică

Oamenii care-s mulţumiţi şi împăcaţi cu ei înşişi nu te critică dur aproape niciodată. E ceva ce şi eu trebuie să învăţ şi să aplic. Oamenii cu un zâmbet pe buze îţi dau un sfat, nu se iau de tine şi nu te bruschează. Nu sunt invidioşi, nu-ţi vor răul, nu te vorbesc pe la spate. În schimb se bucură pentru orice reuşită, te susţin când ai nevoie şi pot să facă asta, te încurajează, te ajută cu ce pot.

Mi se pare că e un mare lucru în paragraful de mai sus. Dorinţa oamenilor de a impune cu orice preţ altă gândire, alte repere, alte principii duce mai întotdeauna la dezastre sociale. Într-o lipsă acută de modele unii oameni scot în faţă ce au mai rău în loc să caute mai îndelung. Nu toţi au răbdare şi voinţă să caute şi să creeze şi-atunci răul se întâmplă.

Nu ştiu dacă ce zic eu aici te duce undeva. Ce voiam să zic de fapt se referă la poza asta:

Aici avem de-a face cu o formă de extremism, cu dorinţa acută de a impune o credinţă, un mod de a percepe lucrurile. Ateismul, ca multe alte curente/mişcări/whatever nu este doar un mod de a percepe lucrurile. Este un mod de a-ţi bate joc de alternative şi de a impune ce-ţi convine, în cazul de faţă lipsa unui Dumnezeu. Unui ateu veritabil nu-i e de-ajuns că nu crede, dar urăşte ideea de Dumnezeu, urăşte alternativele care, în opinia lui, sunt stupide, fără sens. Ateismul militant e doar o formă de exprimare a ceea ce ziceam la început: nişte oameni care s-au plictisit sau nici măcar n-au încercat să înţeleagă creştinismul şi aruncă noroi în orice manifestare a lui. Pentru că-i mai simplu, pentru că-i mai la îndemână, pentru că presupune mai puţin efort. Nu pentru că ar exista argumente, nu pentru că s-a demonstrat ceva oficial, nu pentru că au o sete de alternative. Nu, Dumnezeu nu există, pentru că aşa e mai la îndemână.

Sper să nu fiu înţeles greşit; creştinismul are şi el greşelile lui, iar cele mai multe s-au întâmplat prin concretizarea materială a creştinismului: Biserica. Biserica se vrea casă a lui Dumnezeu, însă, concret, e un loc unde se adună oameni. Iar unde se adună oameni se întâmplă mai întotdeauna prostii şi greşeli. Gura omului e de cele mai multe ori spurcată, pentru că e un instrument al manifestării prostiei. Ar fi frumos ca Biserica să fie casă a lui Dumnezeu, unde orice om îşi poate căuta linişte, poate pune întrebări, se poate ruga pentru el şi cei apropiaţi. Însă, scopul acesta cred că e mai degrabă realizabil acasă, în altarul tău improvizat, decât în acest loc al oamenilor mulţi.

Şi Biserica are greşelile ei. Ca şi ateismul, Biserica a impus forţat multe lucruri. Ambele tabere dau dovadă de multe ori de extremism, în loc să se fundamenteze pe ceva important: respectul faţă de oameni, faţă de tradiţiile lor, faţă de cultura lor, faţă de ceea ce sunt ei ca adunătură de gânduri. Dar cred cu tărie că avem mai multe lucruri de învăţat de la creştinism, de la ideea unui Dumnezeu, decât de la ateism. Cred cu tărie că în lume trebuie să domnească legea bunului simţ, respectul pentru cel de lângă noi şi libertatea de a gândi orice. Ateismul nu respectă dreptul fiecăruia de a crede în ce simte. Până la urmă sunt oameni care s-au simţit mult mai bine după trecerea la creştinism – de ce să ignori această terapie? E o terapie, terapia prin Dumnezeu – ajută zilnic mase de oameni să meargă mai departe, să-şi continue vieţile, să facă lucruri cu adevărat bune, să le pese de aproape, să ajute. Ce alternativă aduce ateismul aici? Ignoranţa, dorinţa de a fi mai presus, crezul că omenirea deţine adevărul absolut? Pe ce nisipuri mişcătoare vă mulţumiţi, oameni buni, să vă aşezaţi?

Biserica a făcut şi face în continuare greşelile ei prin oamenii care o reprezintă. Dar să nu punem în cârca unui Dumnezeu şi a unui mod de a privi lucrurile ceea ce oamenii strică şi distrug. Să corectăm greşelile societăţii înainte de a arunca în stânga şi în dreapta cu noroi. Când arunci cu noroi murdăreşti, iar asta nu e compatibil cu scopul declarat al majorităţii mişcărilor de masă: acela de a crea oameni mai buni, de a avea grijă de copiii umanităţii, de a educa şi a oferi libertate.

Închei îndemnând la toleranţă, la respect, la argumente solide, la discuţii paşnice, la soluţii. Nu la certuri, nu la râcă, nu la emoţii necontrolate, nu la „lasă că ştiu eu”, nu la ignorarea alternativelor. Oameni între oameni suntem, să ne respectăm aşişderea chiar şi pe Internet, unde fiecare se crede zeu în miniatură.