Pacostea poporului

Din clădirea în care lucrez eu se vede Casa Poporului. Luna trecută ceața densă a mai împiedicat lucrul ăsta. Într-o zi ceața era un pic mai sus de nivelul solului, cumva deasupra clădirilor din jur, dar peste casa asta a poporului astfel încât nu se mai vedea deloc.

Stăteam și mă uitam și mă gândeam… cum ar fi să nu existe deloc? Acolo pe terenul ăla să fie altceva, un parc, o casă, un cartier… altceva. Locul ăsta sinistru de la creare și până în prezent să nu existe deloc. Să nu fie acolo un morman de inculpați și de hoți sau mormanul să dispară pur și simplu într-o zi. Să nu li se fi luat oamenilor casele de pe terenul acela, să nu se fi irosit atâta materiale de construcții și atâția bani, să nu se fi muncit atât de mult la un loc care nu are absolut nicio valoare pentru popor.

Casa asta a poporului este un loc așa de inutil. Măcar dacă ar fi acolo ceva neutru, care nu ne influențează în niciun fel. Dar este inutil și costisitor în același timp. De acolo izvorăște cancerul conducerii țării ăsteia, izvor de nesfârșită molimă pentru români și urmașii lor. Cât timp locul acela va exista, va exista și în noi în mod simbolic comunismul cu toate atrocitățile lui. Oricât am încerca să mergem înainte și să schimbăm lumea și să facem lucruri pentru țara asta… Casa Poporului e acolo să ne aducă aminte că nu e după noi, e acolo să ne dea o palmă după ceafă ori de câte ori ne apucă optimismul. E acolo să păzească greutatea și lehamitea pe care fiecare dintre noi le avem în suflete ori de câte ori vine vorba despre România.

Casa Poporului e simbolul neputinței noastre, e petrecerea în cinstea eșecului național. Are un nume incredibil de ironic, mi-aduce aminte de cartea aia în care un om influent dintr-un lagăr evadează și ia cu el un alt om de acolo nu ca să-l salveze, ci ca să aibă hrană pentru drum…