O veche zi

Dacă ai venit la 9 pleci la 6, aşa e ideal. Dacă ajungi mai târziu, pleci mai târziu şi, pe acelaşi principiu, dacă ajungi mai devreme, pleci mai devreme. După o zi mai lungă sau mai scurtă, depinde de ce ai făcut în ziua respectivă. Oamenii te mint când îţi spun că toate zilele sunt la fel; în realitate durata zilei e mai mică dacă ai făcut ceva mai migălos şi mai mare dacă treaba a fost mai lejeră. Seara îţi faci frumos ghiozdănelul şi te îndrepţi spre uşă după salutul de rigoare.

Plămânii parcă încep să fie mai elastici. Respiri mai amplu după ce pleci de la muncă, aerul intră altfel şi iese şi mai altfel ca şi cum ar scoate din tine deşeurile adunate peste zi. Respiri şi păşeşti victorios spre uşă, chemi liftul care vine mai repede sau mai târziu, în funcţie de cum ţi-a fost ziua. Oamenii te mint când îţi spun că uneori vine mai repede, alteori mai greu. În realitate ziua pe care tocmai ai avut-o influenţează şi cât de repede vine liftul. Uneori e chiar acolo, aşteptându-te, alteori durează o veşnicie, timp în care remarci ce pattern interesant are gresia din holul lifturilor. Liftul vine până la urmă şi te ia cu el până jos. Pe lângă asta îţi acordă un pic din liniştea lui. În lift e cel mai linişte. N-o să găseşti un loc mai liniştit decât liftul. Aproape că poţi auzi gândurile celorlalţi, atât de linişte e.

Afară e frig. Un frig cumplit şi-o scârbă de vânt care parcă îţi bate în ciudă. Deşi depinde şi aici: dacă ziua a fost grea vântul te ia din faţă împingându-te înapoi de parcă ai mai avea ceva de terminat la serviciu. Dacă ziua a fost lejeră vântul bate din spate, ajutându-te la drum. E bine să mergi cu vântul din spate, simţi ca şi cum toate lucrurile bune pe care le-ai făcut pentru lume vin înapoi la tine alegându-te ca beneficiar. Pe drum mormanele de zăpadă îţi aduc aminte de plaiurile pe care le călăreai copil fiind. Maidane întregi de zăpadă, grămezi de grămezi de zăpadă, adevăraţi fractali desfăşurându-se sub picioarele şi ochii tăi. Te bate gândul să-ţi faci într-un astfel de morman de zăpadă un iglu ca acela pe care ai vrut să-l faci într-o iarnă a copilăriei, dar care nu ţi-a reuşit pentru că zăpada nu ştie să se transforme-n tavan. Vine grămadă peste tine, leneşă, indiferentă, oricât de mult ai vrea să faci tavan din ea.

Grămezi peste grămezi de zăpadă te urmăresc până la metrou. În plus îţi mai joacă şi feste. Grămezile au un fel de pânză pe care ţi-o întind înainte şi în care vor să te prindă. Pânza te trage de picioare în toate direcţiile şi te provoacă să-i rezişti. Îţi aduci aminte de rusul ăla care se dă bine pe gheaţă, am uitat cum îi zice… un nume rusesc oricum. Da, ruşii se dau bine pe gheaţă, doar ei sunt făcuţi din gheaţă, nu din pământ. Când Dumnezeu a făcut omul n-a făcut doar unul. A făcut mai mulţi, iar pe unii i-a lăsat afară că n-au mai încăput înăuntru. Ăia au îngheţat peste noapte şi s-au transformat în ceea ce noi numim azi ruşi. Aşa am auzit.

Ajungi la metrou. Aici vântul te ajută mai întotdeauna; te trage tot timpul către înăuntru de parcă ar vrea să dai mai repede cu cartela, să-ţi ia banii. Bănuiesc că e o afacere între vântul de la metrou şi Metrorex; colaborează să-ţi ia mai repede banii. Ajungi, schimbi metroul. La Victoriei, dacă nu eşti mai bărbat şi nu bagi bine umărul, s-ar putea să nu poţi ieşi din metrou. E o junglă acolo, plină de nisipuri mişcătoare, imprevizibile, de neînţeles. Dacă te laşi în voia lor te poţi trezi oriunde altundeva. Pe scările pe care urci ca să schimbi metroul doi cocoşi se iau la harţă. He he, ce vremuri, când te trezea cucurigul cocoşilor… Nu ştiu ce părere au găinile când partenerii lor se trezesc cu noaptea-n cap şi se-apucă să se ciondănească; cum dorm? Revenind… ăştia doi s-au luat la harţă pentru că nu se puteau hotărî care să treacă primul. Era o adevărată dispută acolo, oamenii chiar aveau o dilemă. Care să treacă primul? Vina era a oamenilor care treceau pe lângă ei, că nu se băga nimeni în pariu ca să-l taie. Treci pe lângă ei mirându-te cât de mult semănăm noi oamenii cu animalele. N-o să ne schimbăm niciodată.

În metrou se intră greu. Sunt mulţi oameni, iar intrările mici pentru câţi oameni sunt. E un adevărat sport intratul în metrou la ora 18 şi ceva. Unii gâfâie de atâta efort, alţii se dau bătuţi. Alţii gâfâie cam până pe la Universitate, atâta-s de obosiţi. Tot mergând agale, şerpuind în stânga şi-n dreapta, metroul îţi face poftă de plăcinte cu brânză aburinde. Păcat că plăcinta de lângă tine are coate ascuţite şi nu se teme să-ţi strice visările…

Ieşi de la metrou val vârtej. Dacă bolile iernii nu au pus deja mâna pe tine acum e momentul potrivit. Vântul şi oamenii, mereu prea mulţi, te învălmăşesc şi te aruncă de colo colo ca-ntr-un dans modern. Simţi cum gâtul te ia cu răcoare sau cu spini. Aşa simţi, de parcă ai avea nişte spini în gât, nu se ştie de la ce. Să mergi într-o farmacie pentru o mână de pastile e ceva ce poţi să faci în legătură cu spinii. Dar nu poţi. La intrarea în farmacie vreo cinci, şase câini au ceva de împărţit. Exact ca şi cocoşii de la Victoriei, doar că aici sunt pe echipe. Se vede clar că sunt doi contra trei, iar lupta nu poate înceta acum. Lupta e ca o horă cu vârtejurile iernii; o tornadă de zăpadă şi câini coboară, apoi se înalţă către înaltul ăla gri care se vede sus. Încerci să o eviţi îndreptându-te cu paşii cuiva către uşa farmaciei. Ai cuiva, nu ai tăi. Mergi robotic cu speranţa că nu-ţi va obtura nicio pereche de colţi drumul şi că vei prinde minutul glorios când vei cere farmacistei veşnic-albe-la-faţă o mână de pastile. Ca întotdeauna paşii te duc acolo unde trebuie şi-ţi rezolvi problema. Farmacista e într-adevăr albă la faţă. Pentru o secundă ai impresia că tu eşti o fantomă, iar ea s-a speriat de tine. Nu vrea să-ţi dea rest, iar pentru bon trebuie să treci peste cele câteva momente acre în care ea împătureşte firav o scuză.

Afară câinii s-au liniştit. Câinii se ceartă precum cuplurile: se ciondănesc în dormitor şi se împacă puţin mai încolo, în sufragerie, unul lângă altul, pe pat, vorbind încet. Câinii stăteau la o aruncătură de băţ unul lângă altul şi vorbeau pe rând împăcându-se. Ca şi în cazul cuplurilor nu ştii niciodată la ce concluzie au ajuns; nu e prima seară în care se ceartă şi se împacă rapid. Or ştii ei ceva şi nu-i treaba ta.

O iei pe potecă, pe aceeaşi pânză a grămezilor de grămezi de zăpadă. Le rezişti şi de data asta, ajungi acasă şi iaar îţi dai seama c-ai uitat să iei pâine. Fir-ar să fie. Bine că mai e o banană în bucătărie. Da, şi oricum nu-i bine să mânânci prea mult seara, o banană ar trebui să fie de ajuns.

Deschizi plictisit televizorul. Iar litere de-o şchioapă care vorbesc de criminalul care e la modă acum: “moartea albă”. Oameni cu microfonul tremurând în viscol care avertizează de câteva zile nu se ştie ce. E clar că e ceva destul de important: sunt mulţi oameni adunaţi în jurul lor care privesc nedumeriţi. Stau locului întorcându-se câteodată unul către altul, cam aşa cum fac pinguinii. Pe frig oamenii se transformă pe vrând-nevrând în pinguini. “Da, să vină ajutoare, aşa nu se mai poate. Să dea ăia stare de urgenţă”. E ceva important, clar, dacă sunt atâţia oameni acolo, plus reporterul, care vorbesc de nu se ştie ce urgenţă. Dacă-i urgenţă e urgent, desigur.

Pe fereastră aceleaşi linii oblice. E anotimpul liniilor oblice şi-al zilelor la fel cu celelalte. Ah, ceaiul!