O relație solidă
Anul trecut pe vremea asta lucram pe undeva pe la Victoriei. Lucrurile din jur începeau să se trezească, să se dezmorțească, să înverzească și să freamăte după o iarnă personală oribilă, întocmai ca și criza mea de sfert de viață. Am simțit cum s-a născut și a crescut în mine o energie plină de entuziasm realist, ceva ce mă îndemna la căutare, introspecție, întrebări grele și inconfortabile.
Cam atunci mi-am format un obicei: de câteva ori pe săptămână pauza mea de masă consta în a merge în parcul Kiseleff, care se afla în apropiere, și a mânca acolo ceva luat de pe drum. Totul era calculat: 10 minute până la parc, 10 minute mâncat, 10 minute mers, 20 minute de voie tolănit pe-o bancă sau pe iarbă cu o cafea sau înghețată sau carte, 10 minute întors. Aveam timp în ora asta să mă deconectez, să mă gândesc, să mă liniștesc. Vedeam ora asta ca o evadare, ca o înălțare deasupra furnicarului zilnic, o ocazie să pun un pic totul pe pauză și să mă întreb precum negrul din filmulețul deja devenit clasic: what the fuck are we doing out here?
Aveam un traseu de inducere în transă. Coboram din clădirea corporatistă, treceam pe lângă un McDonald’s, pe lângă parcări mereu aglomerate, sedii de birouri și cantine. Așteptam la câteva semafoare și ajungeam în parc. Acolo atingeam nivelul de liniște de care aveam nevoie și mă încărcam, apoi mă întorceam în punctul inițial. În Aprilie și Mai am tot făcut asta și au fost zile frumoase în care m-am bucurat de momentele respective. Am fost martor la trezirea parcului și înverzirea lui completă, la schimbatul florilor și la munca pe care întreținerea parcului o presupunea. În incursiunile astea descopeream oamenii care erau afară la orele alea, asistam la tot felul de conversații și mă puneam în locul protagoniștilor. În parcul ăsta mi-am dat seama cât de mult înseamnă să fii cu adevărat sincer cu tine și am învățat să practic asta. Aici m-am hotărât să-mi dau demisia și să plec, să-mi iau o pauză, să schimb lucruri anevoioase.
Zilele trecute am refăcut tot acest traseu și mi-am adus aminte cu zâmbetul pe buze de acele zile, de cum mă simțeam și care erau lucrurile care mă solicitau psihic. E fascinant să-ți faci un year in review real (nu pe Facebook și nu la sfârșitul anului calendaristic), să analizezi ce s-a întâmplat și ce s-a schimbat, care au fost rezultatele deciziilor pe care le-ai luat cu un an în urmă. Parcul Kiseleff a devenit pentru mine un simbol al libertății personale, locul unde recunoștința pentru ce ai și cum ești a căpătat o mai mare însemnătate pentru mine. Am fost de multe ori bucuros reîntorcându-mă aici, parcul era ca un reminder care-ți aduce aminte de însemnătatea unor lucruri și futilitatea alora. Sunt încă departe de a fi un om complet, 100% împăcat cu el însuși, însă cred că am găsit modalitatea de a progresa, de a fi mai aproape de obiectiv, de a-mi da seama ce vreau și, implicit, de a fi mai mulțumit. Mai sunt multe sesiuni de terapie în parcul Kiseleff în față, dar I’m getting there.
Găsește-ți Parcul și intră într-o relație cu el.
