O poveste tristă

Am vrut să văd filmul The legend of 1900 pentru că în el juca Tim Roth pe care-l apreciez din seria Lie to Me. Filmul e superb şi te intrigă, dar în minte mi-a rămas un pasaj:

Come on, Nineteen Hundred, come with me. Let’s get off. We’ll watch the fireworks from the pier and then we’ll start from scratch. Sometimes that’s the way you have to do it. You go right back to the beginning. You’re never really done for… as long as you’ve got a good story and someone to tell it to

Povestea. Toţi trebuie să o avem pregătită. Trebuie să fie spectaculoasă, dar originală, adevărată, personală şi cu lucruri de extras din ea. Poporul ăsta al nostru n-are decât poveşti triste. Unul i-a bătut pe turci, altul pe nemţi; dar noi, cei care existăm acum, ce poveşti avem? Ce poveste te face mândru auzind-o? Pentru că #moarteluiceauşescu nu mi se pare că a însemnat nici pe departe o poveste a unui succes românesc. Voiam să ajung la Florin Vieru. În ’89 un francez îl fotografia dârz cu steagul românesc în jurul corpului şi-l punea pe prima pagină din Paris Match. Douăzeci şi ceva de ani mai târziu copilul cu steagul este un simplu şomer din Pantelimon. Atât. Asta e povestea, nu mai continuă cu nimic, s-a sfârşit deja.

E ca un film prost, ca o carte proastă pe care o citeşti adânc de două luni şi ceva şi cu care realizezi că ţi-ai pierdut timpul pe care nu-l mai poţi recupera. Nu-ţi rămâne decât să începi altă carte sau să vezi alt film. Dar dacă ai trăi numai vreo şaizeci şi ceva de luni? Atunci cartea n-ar mai fi doar una proastă, ci o mărturie tragică a unui timp pierdut. Totul ar avea mult mai multă importanţă, iar povestea pe care tocmai ai terminat-o ar fi o mare bucată din viaţa ta. Oh, wait…

Asta e treaba. Să credem, să sperăm, să luptăm, dar povestea asta va rămâne lipită de noi ca o lipitoare care-ţi rămâne prinsă de picior după o baie furişă. Şi e mai actuală, mai reprezentativă, mai sugestivă decât ţi-ai dori să fie.