O mânărie

De mult timp la muncă mă încearcă o dorinţă pe care n-am cum s-o satisfac acolo: să schiţez în Photoshop siluetele câtorva clădiri pe care le văd zilnic pe geam. Le studiez, le întorc pe toate părţile, ba chiar câteodată trec dinadins pe lângă ele când plec acasă. De obicei asta se sfârşeşte prost, adică de aproape sunt doar blocuri de beton şi fierătanii. Din depărtare, din cuşca creativităţii, par nişte idealuri, nişte himere, nişte vise împlinite. Idei concretizate, viziuni născute, blocuri mari de gânduri care s-au încăpăţânat să iasă pur şi simplu din pământ; e mai frumos aşa.

Când ajung acasă ori nu e timp, ori uit, ori n-am motivaţie sau inspiraţie să desenez. Odată avută, ideea trebuie să se nască atunci şi acolo, pe loc, brutal ca o bătaie bună. Altfel rişti să o pierzi, să se ducă pe pustii odată cu sentimentul care a venit cu ea. În zadar te străduieşti să refaci momentul, dus este şi ne-întors.

În fine, ce voiam să zic e că aseară m-am încăpăţânat şi-am desenat ceva. Nu e mare lucru, ba chiar îmi va fi frică să mă uit din nou la ce-am făcut ca nu cumva să nu-mi mai placă. Dar ideea e simplă: fă dracu ceva, nu te mai plânge că nu iese nimic de nicăieri că n-are cum să iasă ceva dacă nu pui mâna pe mânărit ceva de la zero. Prima dată prost, a doua oară şi mai prost, da’ dup-aia poate mai bine. Simplitate, sinceritate, dorinţă – cam asta:

Poate turnul BRD nici nu arată aşa simetric cum l-am făcut eu, dar nici nu contează. Ce-a fost mai important a trecut 🙂 Am în schimb o Casă a Poporului deplorabilă care aşteaptă să fie redesenată, regândită pentru că mi-am închipuit-o prea complicată – acolo am luat-o pe arătură.