O întâlnire cu omul a cărui carte o citești

Quora e un loc fascinant, ca și Wikipedia și altele pe vastul ăsta Internet plin de porcării. Citesc din când în când răspunsurile oamenilor la tot felul de întrebări, aflu experiențele altora în diverse situații, mă minunez de oameni și întâmplări. Fascinant, am zis, n-are rost să explic mai departe.

Acum câteva zile citeam răspunsuri la o întrebare despre care este o persoană interesantă cu care ai avut contact odată în timp ce zburai cu avionul. Și vine o fată din Danemarca și povestește ceva din copilăria ei. A zburat odată de la Copenhaga la Chicago pentru a-și vedea tatăl. A luat cu ea o carte și s-a apucat să citească: „Dværgen fra Normandiet” de Lars-Henrik Olsen. Citește și citește și-i place. Vine minima mâncare, pune cartea jos. Lângă ea era un băiat însoțit de un bărbat mai în vârstă. Băiatul începe conversația în jurul cărții, fata asta începe să zică verzi și uscate despre cât de mult îi place. La un moment dat bărbatul zice către ea: „Mulțumesc!”. Ce crezi că s-a întâmplat aici? S-a dovedit că bărbatul era chiar omul care a scris cartea, iar băiatul – fiul său. Uaaaaa, care erau șansele!?

As a kid I often travelled from Copenhagen to Chicago to visit my father’s family.

On this flight my father had gotten us some very cheap tickets, though these seats were several rows apart. It didn’t really matter much to me, since I was pretty much fully immersed in a book I was reading, Dværgen fra Normandiet by Lars-Henrik Olsen.

I had a couple chapters left when food-service began and I had to put the book away. This was when the boy next to me tried to start up a conversation by asking what book I was reading, allowing me to gush to this stranger about my current „favorite” book (back then I had a new favorite every time I picked up a book). I went on and on, retelling the plot, pointing out my favorite passages, commenting on the characters, etc. Oh and to clarify the next part, I had the aisle seat, the boy was in the middle, and an older man in the window seat. I soliloquized for about 15 minutes until the man in the window seat leaned forward and said: „Thank you”.

Turned out it was the author, travelling with his son. I spent the entire visit living high on this experience, telling my father about it over and over, starting as soon as we landed.

Probabil că viața fiecăruia e plină de astfel de lucruri pe care nu le conștientizăm. Sau poate că suntem așa de încrâncenați că nu lăsăm lucrurile astea să ni se întâmple. Cine știe?