Nu vrei o gagică?

Alaltăseară de la muncă am luat-o hai-hui pe lângă Gara de Nord spre Eroilor/Cotroceni. Ghetto-ul Bucureştiului, zona asta cocleşte de pâlcuri de ţigani rromi combinatorişti, interlopi, oportunişti, peşti, curve, hoţi, bişniţari. Recunosc că am plecat în plimbarea asta mai pe seară, după ora 8, cu posibilitatea unei jecmăneli în minte. Nu era foarte greu să fiu abordat mai brutal de unul din zecile de dubioşi care mă înconjurau la tot pasul. Pâlcuri, pâlcuri pe trotuare, precum roiurile de gândaci, ieşind din curţi dosnice, spărgând ostentativ seminţe, făcând o combinaţie pe muzica bubuind din bemveul cocoţat pe trotuar cu geamurile lăsate.

Trec pe Mircea Vulcănescu. În faţa mea vreo 4 femei şi doi inşi. Când ajung în dreptul lor una din femei mă abordează:

– Băiatu, nu vrei o gagică? – Nu, mersi… – De ce? – Nu, nu-i nevoie…

La întrebarea asta nu mă aşteptam, i-am răspuns prima chestie care mi-a venit în timp util în minte. De ce? Dar sunt atâtea şi atâtea motive. Nu ştiu dacă o fi observat, dar apartenenţa mea la tiparul omului care merge ocazional la curve lăsa de dorit. Nu arătam ca unul şi presupun că nici gesturile mele nu spuneau că aş vrea să schimb asta, chiar măcar pentru o singură dată. Dar sunt sigur că ea a văzut asta… încerca doar aşa de plictiseală. De ce, de ce n-aş vrea o gagică? Nici măcar nu ştiu ce voia să spună prin gagică: vreo copilă maltratată care se voia sacrificată din nou pentru bunăstarea managementului sau vreo hoaşcă strâmbă cum am mai văzut pe marginile drumurilor. Ambele variante îmi provocau un rău de stomac. A fost prima dată când m-a luat cu rău şi cauza n-a fost ceva ce-am mâncat sau băut sau statul îndelungat în picioare. Dubios.

Mai departe am ajuns vrând-nevrând în Cotroceni, iar. Cu casele lui de vânzare, cu alte case aflate în paragină, cu clădiri de care nu s-a mai avut de mult timp grijă. Am dat de-un parc părăsit, neîngrijit, murdar şi scorojit în care dormea un homeless. Dar parcul era frumos el aşa părăsit. Crescuse iarbă peste tot, străpunsese asfaltul şi luase cu asalt băncile. Mi-am adus iar aminte de cartea aia pe care am citit-o odată, demult, şi care nu mai ştiu cum se cheamă sau de cine era scrisă. Era despre o fată care descoperă o grădină ascunsă şi pe care o vizitează tot timpul, fugind de acasă. Nu mai ştiu nici cum se termină cartea respectivă, dar grădina aia mi-a rămas în minte obsedându-mă. Şi mai e o carte a unui autor rus, ilustrată, pe care am citit-o copil fiind, şi numele căreia iar nu mi-l amintesc. Era despre fauna şi vegetaţia Sibieriei şi a locurilor unde se întâlnesc tundra şi taigaua, povestită frumos tare parcă de un om al pădurii însingurat şi fugar. Sper să regăsesc odată şi odată cărţile astea două, mi-au plăcut tare mult. Nu ştiu însă dacă le-aş da copiilor mei să le citească şi ei la rândul lor… îs dubioase şi te fac sălbatic.

Am deviat. Din parcul respectiv am mers spre metrou ca să ajung acasă. Era cald, femeile purtau rochii iar la metrou bătea vântul.