Nişte copii prea mari

Citesc zilele astea o carte a lui Cărtărescu, „Frumoasele străine”. E-atât de eu omul acesta, Cărtărescu, în diverse moduri de a privi lucrurile, uneori paranoice (cel puţin în cartea asta). Citind parcă mă regăsesc undeva ascuns după fiecare rând. Poate totuşi pe undeva există ceva specific al românului din fiecare dintre noi: suntem izbiţi în faţă cu mizeria societăţii şi a oamenilor, însă nu putem pleca mai departe şi lăsa totul în urmă. Ne place, poate, să fim umiliţi şi urâţi (de la verbul a urî) ca să plătim nişte păcate mai vechi ale strămoşilor. Se prea poate.

Anyway, scrie bine, am de gând să-l mai citesc (de parcă i-ar păsa cuiva de opiniile mele în materie de literatură). Am zis.

Conflictele descrise în carte între el, Cărtărescu, şi alţi scriitori de-o seamă literară cu el tind către aceeaşi concluzie: suntem toţi nişte copii ofticaţi, invidioşi, supărăcioşi, imaturi, frustraţi, ilogici. Cum se întâmplă acum pe Facebook şi pe bloguri aşa se întâmplau lucrurile odinioară, în cărţi: oamenii se înjunghiau pe la spate, aruncau cu pietre peste cap şi se înjurau, se urau şi se dispreţuiau. Pentru ca mai apoi să se reîntâlnească şi să se împace sau nu. Apa trece, pietrele rămân. Noi tot oameni efemeri şi de nimic rămânem.

De-om trăi aici sau în altă parte, ce-are-a face? Rămânem nişte neconsolaţi cu toţii urând diverse lucruri dezvoltând un portofoliu de oameni şi lucruri pe care le urâm sau pur şi simplu nu le placem. Găleţi de ură atârnate, lovindu-se între ele, nimic mai mult. Ne rămân însă singurătăţile, dorinţele de mai bine sfărâmate sub presiunea propriului orgoliu. Suntem prea mândri, orgolioşi, răi ca să facem prea multe lucruri bune să se întâmple. Până la urmă planeta asta se va duce de râpă, nu neapărat din cauza noastră, pentru că aşa trebuie să se întâmple. Pământul trebuie să se spele de vicisitudinile din oameni şi ieşirea lor la suprafaţă.

Suntem nişte râzgâiaţi copii prea mari.