Nenea ăsta știe!

M-am obișnuit ca la masă, seara sau dimineața, să mă uit la un film scurt. Mi-am format un obicei, astfel încât mă simt ciudat când mănânc acasă și nu mă uit la nimic. Capăt o dependență care, sunt sigur, nu e străină multora și care nu-s decis dacă aduce ceva bun sau mai degrabă ceva rău. Nu cred că-i așa o treabă importantă și înclin să cred că aduce ceva bun, am aflat multe lucruri văzând tot felul de filmulețe.

Ăsta din seara asta m-a pălit. Nu l-am mai văzut până acum, însă să dea naiba, e sumarizarea a ce scriu și gândesc în ultimul timp. Parcă e o concluzie a tot ceea ce mă frământă recent, concluzie la care tind să cred că am ajuns și eu. Nenea care vorbește e euforic pe alocuri, aparent incoerent pe ici și pe colo, se mișcă pe scenă ca un drogat posedat de scurtul moment de luciditate de dinaintea instalării substanței. Și zice și zice și mai stă și-și mai aduce aminte și mai strigă și mai iscodește, cam cum gândesc eu. Parcă mi-am văzut creierul zburdând pe scena aia de la Ted, așa senzație am avut. Creierul meu are ochelari și arată ca nenea ăsta, m-am lămurit.

Ce să mai disec, n-are rost. Dacă ai citit pe-aici poate nu-i nici nevoie să-l vezi. Sau poate e nevoie, nu știu dacă am apucat să scriu tot ce trebuia, probabil că nu. E tare, bă, senzația când vezi ceva exterior ție care parcă dă glas frământărilor tale haotice. Când a ajuns la partea cu frica m-am oprit din mestecat și-am înjurat urât, cu voce tare, aproape inconștient. De frică să nu spună tot despre mine. Dă-l naibii de deja-vu!