Momente și schițări

Am senzația c-am mai povestit asta, dar n-o găsesc, așa că o mai povestesc iar.

Prind câte-o dimineață la metrou de nu-mi vine să cred cât de mulți suntem și cât de puțin facem. Abia dacă ai loc să intri, așa-i de plin. Și când cobor la Victoriei câteodată stau pe loc pe peron pentru că e plin ochi. Suntem mulți în București, orice ar zice oricine altcineva.

Într-o zi prind ultima secundă dinainte de închiderea ușilor. În fața mea un tip solid are un ghiozdan uriaș în spate și mai și joacă de pe un picior pe altul. Mai că n-am unde să respir acel aer care aproape s-a terminat. Și am cu tipul ăsta un scurt dialog:

– *Nu te supăra, poți să ții ghiozdanul în mână, te rog?, *zic eu politicos ca un copil de țăran în prima zi la liceul din oraș

– … nu!, zice el hotărât din gură și corp.

– Dar n-avem loc aici în spatele tău…

Liniște. 6-7 secunde în care eu mă gândesc cum să abordez situația mai departe. Odată intrat în rahat situație nu mai dau înapoi, n-am cum, sunt căpos oriunde m-ar duce asta. Mă scutește de efort și după aceste secunde de liniște, în care ne gândim pe-ascuns unul la celălalt, se apleacă, își dă ghiozdanul jos și îl ține în mână. Moment în care mie mi-a venit în minte faza aia clasică dintr-un film în care personajul mai mărunt și slab zice pe la spatele ăluia mai mare: oh yeah, I showed him!

Liniștea și-a făcut efectul, însă am tot stat să mă gândesc de ce n-o fi vrut din prima. Ce i-o fi umflat așa tare orgoliul de s-a gândit el să ia o poziție de forță în fața mea? Ce s-a gândit că va câștiga? Nu știu. Poate venise de-acasă cu vreo problemă și a răspuns de fapt unui gând pe care-l avea. Important e că a cedat până la urmă în fața bunului simț și pentru câteva minute călătoria cu metroul a fost un pic mai bună.

Apoi o tanti mi-a mulțumit c-am așteptat-o să treacă printre o mașină și-un zid (se întâmplă extreeem de rar) și încrederea în umanitate a fost restaurată. Vai, ce dubios sună în română!