“Mi-aş dori ca România să vorbească despre ea însăşi lumii întregi”

Alaltăieri citeam despre un copil român din clasa a zecea, Gina Camelia Roman. A câştigat un concurs de eseuri pe tema “România mea – ţara controverselor” desfăşurat la Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” din Vaslui. A scris foarte frumos, puteţi citi eseul aici (site-ul se numeşte patrioţii punct ro).

[…] Mergând spre şcoalǎ, mǎ gândesc brusc la ce aş vrea sǎ mǎ fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala româneascǎ scoate tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţǎ! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, şi e la modǎ sǎ te tratezi în strǎinǎtate”… Toate fetele de vârsta mea vor sǎ se facǎ modele sau… nu ştiu… Ceva care sǎ le aducǎ mulţi bani şi faimǎ.

Îmi atrage brusc, deodatǎ, atenţia un afiş de publicitate rupt. Încǎ se mai observǎ zâmbetul „ca pentru pozǎ” al celui care promitea ca şi alţii… marea cu sarea! Mǎ întreb, n-o fi şi el un produs al şcolii româneşti. Dacǎ da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota un tâmpit? […]

Dacă e vreun motiv pentru care aş putea spune “nu plec din România” acesta e cu siguranţă reprezentat de copiii noştri, cei care conştientizează tragedia care se petrece în jurul lor. Care ştiu că e mai bine într-o altă ţară mai civilizată, dar care nu încetează să cugete asupra a ceea ce lasă aici, asupra acestui tărâm al paradoxurilor.

E uşor să te plângi şi să spui că “în România nu mai e nimic bun”, însă asta e o laşitate. Când ai încercat să faci ceva pentru mai binele acestor plaiuri? Sau dacă ai încercat, ai încercat oare din răsputeri sau doar ca să-ţi faci “norma”? Dacă aş vrea să fac un bine României m-aş face profesor la ţară. M-a bătut de multe ori gândul ăsta şi încă mă mai gândesc la asta. Sunt lucruri care nu se întâmplă la ţară şi ar trebui, sunt lucruri care nu li se spun copiilor şi ar trebui, sunt oportunităţi cu care copiii de la ţară nu se întâlnesc atunci când trebuie şi ar trebui, sunt posibilităţi pentru care nu luptă nimeni. Cum să te mai întrebi “de ce nu merge treaba?” când cauzele sunt evidente? Am fost de curând la o nuntă la ţară şi am avut ocazia să văd toate aceste lipsuri pe feţele copiiilor. Se prostesc, mă, şi noi nu facem nimic. Stăm cu mâinile în buzunar văitându-ne că n-o să aibă cine să ne plătească pensia. De ce nu le dăm educaţie? De ce nu ne asigurăm că au toate premisele pentru a deveni nişte oameni integri şi de bază?

Să facem ceva zic. O să mă mai informez pe subiectul ăsta şi revin.

Mai citeam în Dilema Veche un articol şi m-a izbit o vorbă spusă de Michael Yorke, membru al juriului la Astra Film Festival, 2011: “Mi-aş dori ca România să vorbească despre ea însăşi lumii întregi. Şi a început deja să o facă. Cu cîţiva ani în urmă documentarele româneşti erau destul de slabe, însă treptat au devenit mult mai bune. Bune nu doar într-un sens jurnalistic, ci şi ca nivel artistic”. Să vorbim aşadar şi să nu aşteptăm un moment prielnic pândind. Să vorbim, că avem despre ce.