Mârâind…

Câteodată mă simt diabolic; şi ştiu că în mine zace, dormind, o furie groaznică. Moştenită, alimentată, susţinută, crescută aşa cum ai creşte copilul nedorit care nu e al tău. Calmul de care dau dovadă uneori poate e doar o reuşită ascundere a unei apocalipse interioare care, sunt sigur, odată dezlănţuită, va produce ravagii.

O simt mârâind în mine, nemulţumită, odihnită, gata de atac. Această furie nu are nimic în plus faţă de ale altora, decât intensitatea nucleară, feroce şi absolută. E născută probabil din toate sentimentele negative acumulate de-a lungul timpului. Şi, crede-mă, sunt multe. Ferească sfâtu’ ca, odată dezlănţuită, să se ivească în calea mea oamenii care m-au dezamăgit în copilărie şi în adolescenţă. Îi ţin minte, aş putea face oricând o listă cu ei, precum şi cu motivele pentru care fiecare din ei se află pe potenţiala listă. Nu, nu sunt doar frustrări copilăreşti, sunt lucruri care m-au afectat şi care m-au croit. Sunt neajunsuri pe care le-am avut (paradoxală exprimare) şi care au creat goluri imense; goluri care au fost umplute aproape până la refuz de o furie nu oarbă, ci de una aproape inumană, nemiloasă, latentă.

Încerc să n-o cultiv. Dimpotrivă, îmi doresc cultivarea lucrurilor care mă fac mai frumos, şi nu mai crunt. Însă sunt conştient de o iminenţă a negrului din mine; o simt fizic în momentele în care simt abia târziu că mă dor fălcile de atâta încleştare…