Mă încearcă decepţia

Ar fi deplasat din partea mea să cer tuturor să facă un minim efort pentru problema „Roşia Montană”. Gestul meu ar fi augmentat perceput şi aşa da impresia că sunt paranoia, că sunt orbit de subiectul acesta cu toate că eu cred că aş cere ceva de bun simţ. Prietenii şi cunoştinţele m-ar privi cu scepticism şi ar crede că sunt mai dubios decât sunt de fapt. De unii deja mă rog de prea mult timp să mă însoţească în stradă şi n-a mers, aşa că o să încetez. Alţii îmi zic că postările mele despre Roşia Montană sunt destule, câte o să mai scriu? N-am reuşit nici măcar prietena să mi-o conving să iasă cu mine, nici măcar o singură dată. Nu sună prea optimist 🙂

Sunt sigur că o anumită parte din vină o am eu, pentru că nu mă pricep aşa de bine la limbaj, la comunicare astfel încât să conving lumea să facă ce vreau eu. De multe ori mi-a ieşit totuşi, probabil că sunt momente în care sunt decepţionat şi îmi însuşesc eşecuri care de fapt nu-s ale mele, poate exagerez ducându-mă într-un colţ şi strigând legănându-mă „e vina mea, e numai vina mea!”. Până la urmă fac şi eu ce pot pentru problemă. Mi-aş dori să fac mai mult, însă până acum atât am reuşit. Să ies în stradă, să particip la strigătul comun pentru normalitate, să vorbesc cu lumea, să întreb, să explic ce ştiu, să merg acolo. Aş putea cumva face mai mult, întotdeauna se poate mai mult, însă până acum atât am reuşit.

E o etapă prin care trec toţi oamenii care încearcă să mişte ceva pentru normalitate, etapa când cu un entuziasm accelerat te implici în ce poţi şi te loveşti de indiferenţa şi nepăsarea celorlalţi. Pentru alţii nu sunt aşa de importante problemele care crezi tu că sunt importante. Chiar de crezi tare în cauză, alţii n-or s-o înţeleagă. Din vina lor, din vina ta, din vina sistemului – deja nici nu contează. Contează că niciodată n-o să fie solidaritate 100%, ci tot timpul vor exista oameni impasibili, nemişcaţi. Iar eu, ca om care încearcă să mişte ce poate, trebuie să înţeleg şi să trec peste asta şi să-mi văd de drum, să merg către acolo unde cred că ar trebui să fiu. Persistenţă, perseverenţă, asta e cheia, mers mai departe, împins lucrurile înainte.

Nu trebuie să stresez oameni, dar nici nu trebuie să las decepţia să acopere cauza. Cred cu tărie că trebuie să luptăm pentru Roşia Montană şi pentru ţara asta, că nu trebuie să mai acceptăm ceea ce se întâmplă în politică şi în societate. Că trebuie să ne opunem nebuniei propagate de la conducere, că trebuie să spunem NU corupţiei, furtului, jocurilor, intereselor, ineficienţei. Cred că numai noi, fiecare, putem schimba asta, nu altcineva. Cred că dacă vrei să fie normalitate te duci să cauţi normalitatea, nu stai acasă să speri şi să mai vezi un episod dintr-un serial la modă. E frumos şi liniştitor să vezi un serial, însă asta nu schimbă lucrurile deloc, ba dimpotrivă. Cred că ne trebuie o energie enormă ca să ne mişcăm unii pe alţii, să propagăm ideea că se poate face curat în ţara asta dacă vrem. Şi dacă vrem o să şi facem ceva, că zice bine vorba aia „dacă vrei poţi”.

Nu-s naţionalist, nici pe departe. Dar cumva, involuntar, tremură pielea pe mine când văd oamenii ăştia în stradă cu steaguri şi cu imn. Cum îşi strigă interesele şi dorinţele. Chiar dacă unele-s exagerate – asta se poate educa, se poate clarifica, se poate face lumină în dorinţele şi înţelegerea lumii pe care o au mulţi oameni. Mulţi bloggeri şi ziarişti s-au împotmolit în mesajele rupte din context, în vestimentaţia participanţilor, în contextul social din care vin ei. Dar ideea este la o aruncătură de gând mai departe: oamenii ăştia vor să fie mai bine şi cumva s-au rupt din ce făceau de obicei şi-au venit în stradă să se întâlnească cu alţii care au făcut la fel. Nu toţi ştiu ce trebuie să se întâmple, nu toţi au dorinţe concrete sau planuri salvatoare. Dar toţi simt undeva că multe lucruri sunt în neregulă şi că trebuie să se mobilizeze. Care-i primul lucru pe care-l faci când nu ştii ce să faci? Ieşi afară. Acolo e realitatea, acolo sunt oamenii, toţi diferiţi şi toţi cu dorinţa de schimbare.

Se întâmplă ceva profund în România zilelor noastre şi tu nu vrei să iei parte la asta. Au ieşit familii cu copii în stradă, au ieşit oameni cu handicap în stradă să vadă ce se întâmplă, să întrebe, să schimbe o vorbă cu alţi oameni, să ia parte la acest indefinit care se petrece pe străzile Bucureştiului. Nu ştim ce este, dar noi l-am făcut, uite, ne-am strâns toţi, am ieşit afară şi am umplut o stradă. E ceva frumos, zic eu, să te ridici pe vârfurile picioarelor şi să vezi o mare de oameni între borduri. Nu prea vezi zilnic aşa ceva, trebuie să fie ceva la mijloc, trebuie să se petreacă ceva acolo. Hai, du-te şi vezi!

Au ieşit familii cu copii în stradă, părinţii le arată şi le explică şi-i fac pe copiii lor să le pese şi să-şi ceară drepturile. Asta e evoluţie. Tu nu vrei pentru că ai ceva de făcut. Nu e aşa mare problemă, în viitor un copil dintr-o astfel de familie îţi va lua locul şi va face ce trebuia să faci tu. Dar ne-ar ajuta, să ştii, să te avem alături, să mergem împreună către acolo unde ar trebui să fim, s-ar rezolva mai repede situaţia asta penibilă. Dacă-ţi pasă lasă ce ai de făcut şi hai cu noi. Toţi avem câte ceva de făcut, dar cu toate astea ne facem timp şi ne aplecăm asupra marilor probleme care planează deasupra noastră, aşa cum putem şi ştim fiecare dintre noi.

Hai în stradă, e primul pas.