Linia roșie

Nori frumoși în Plaiul Nucului

Copil fiind, vedeam spectacolul din imagine destul de des. Păzeam oi sau vaci prin pădurile Munților Buzăului și stăteam culcat pe spate, în iarbă, urmărind formele norilor și făcând pronosticuri vizavi de cum or să se schimbe. Locuind într-un sat destul de izolat, natura era cam singura distracție, iar urmăritul norilor apogeul acestei distracții.

Mi-aduc aminte că nu știam cum arată un oraș. Auzisem despre Buzău cum că era un oraș, dar nu știam ce înseamnă. Dintr-un vârf de munte din apropierea casei vedeam noaptea linia roșie formată de luminile orașului Buzău și-mi închipuiam cum se schimbă ea pe măsură ce te apropii și cum arată ea foarte de aproape.

Pe repede înainte, după câțiva ani am urcat într-o vacanță de liceu în același loc din care se vedea linia roșie. Am constatat cu surprindere că eram deja de vreo câțiva ani parte din ea. Totul se întâmplase atât de repede. Linia roșie mă înghițise cu tot cu capacitatea de a conștientiza faptul în sine. Eram pe același vârf și luminițele roșii pâlpâiau odată cu ochii mei care se chinuiau să le separe. Din spatele primilor ochelari pe care am avut curaj să-i port în public, era prima dată când conștientizam trecerea indiferentă a timpului, ceva ce nu avea sens sau importanță cu câțiva ani înainte.

Când am început să primesc un salariu, când am zburat prima dată cu avionul, când am călătorit prima dată singur prin Europa, când m-am lăsat în voia sorții într-un sabbatical - mereu mi-am adus aminte de momentul în care priveam linia roșie a orașului Buzău de undeva din munți. Cu pofta nestăvilită a tinereții, am căutat un drum consumând viața așa cum m-am priceput doar ca să-mi dau seama într-un final de ceva important: drumul trebuie să ajungă acolo unde a început. Am coborât din munți nu ca să fug de acolo în căutare de oameni, ci ca să aduc oamenii pe vârful de pe care fiecare își poate conștientiza propria linie roșie.

Va continua.