La scris înainte
Așa este, în ultimul timp am scris tot mai rar pe blog. Și nu pentru că n-ar mai fi lucruri de scris sau n-aș mai rezona cu asta, încă mai cred că scrisul este ceea ce aș putea să fac eu cel mai bine și activitatea care mă cam reprezintă. Dar ghici ce? N-am mai avut timp. Am fost plecat mai tot timpul, am participat la tot felul de întâmplări, am cunoscut mulți oameni care m-au tras cu ei în o sumedenie de experiențe de care aveam nevoie. A fost foarte bună perioada asta, simt că e drumul pe care trebuie să merg în continuare – doar ar trebui să scriu mai mult despre asta. Obișnuiam să am un motto pe blog: tot ce nu e scris nu există. Cam radical, dar are și o doză de adevăr.
Tehnic, am multe drafturi și începuturi și notițe pe care sper să le cresc și să le public. Important e să-mi fac timp pentru asta, să-mi reconfigurez un pic traseul ca să apuc să scriu. Nu mult, nu pretențios, ci doar atât cât îmi vine așa cum îmi vine, e o rețetă bună pentru mine. N-am scris niciodată super bine documentat, ci doar ca manifestare a unor emoții: neglijent, strâmb, încurcat, dar și sincer, deschis și personal. Și e în regulă, e ceea ce lumea apreciază și ceea ce cred că trebuie să fac în continuare.
Aș vrea să revin la perioada de glorie în care scriam de mai multe ori pe săptămână, uneori de mai multe ori pe zi. Nu cantitatea contează, știu, dar cu cât scriu mai des cu atât am șanse mai mari să scriu mai bine. Trebuie să fiu atent la the busy trap, să mă mai liniștesc cu umblatul non-stop, să mă așez la casa mea mentală. Și să-mi văd de scris, de multe ori am făcut o treabă bună cu asta.
Vă las cu Leon Koudelak, pe care l-am ascultat recent pe viu:
