La psiholog II

Uneori simt că plictisesc groaznic, alteori simt că alții mă plictisesc pe mine în cel mai macabru mod posibil. Plictiseala asta nu avea loc în viața mea până recent, credeam că n-ai cum să o lași să intre în viața ta dacă faci tot timpul ceva, dacă te ocupi de ceva, dacă mintea ta e setată pe a face un lucru sau a lămuri ceva. Dar parcă plictiseala e mai prezentă ca oricând într-o formă ciudată: nu trebuie să fiu aici acum, trebuie să fiu în altă parte. Ceva strigă la mine și mă trage afară din situațiile plicticoase. Mi s-a întâmplat să plec brusc dintr-un loc care mă plictisește, chiar și din mijlocul unor oameni. E nepoliticos și urât poate, dar simt atunci că dacă mai rămân o secundă o să fie și mai urât. Devine important pentru mine acest acord mutual nu te plictisesc – nu mă plictisi… adică nu ne obligă nimeni să ne suportăm reciproc, nu?

Acum ceva timp am început să folosesc un calendar, probabil tocmai pentru a mă asigura că umplu timpul cu ceva și că încerc să nu las plictiseala să mă atingă. Îmi programez chestii acolo, îmi setez remindere și treaba merge bine. E în calendar, deci există. Foarte rar mă abat de la el și asta e o constrângere să fac lucrurile pe care e nevoie să le fac: să merg la o piesă de teatru anume, să plătesc factura la telefon, să merg la Frontline, să mă întâlnesc cu niște prieteni la bere, să mă întâlnesc cu soră-mea să mergem la shopping sau să mă tundă, să mă văd cu o fată, să merg undeva într-un weekend, să fac o supă, să verific dacă am câștigat la loteria fiscală, să fac curățenie într-o anumită parte a casei sau să cumpăr ceva. Tot felul de lucruri, le pun acolo și le fac, mă țin de asta, sunt destul de disciplinat și consecvent.

Săptămâna asta am început să merg la un curs de tango argentinian. Mi s-a părut că am undeva în adâncuri o inclinație pentru dans, chiar dacă la suprafață pare că sunt total nepotrivit pentru așa ceva. Cam cum am simțit cu chitara aia cu care zăngăn serile. Așa, la tango… m-am simțit un pic ciudat, bineînțeles, apropierea asta față de o persoană mi-e nefamiliară cumva, mai ales față de o persoană străină. Mi se pare că-i invadez spațiul privat, că mă bag temporar în viața ei degeaba, că deschid posibilitatea unei situații plicticoase. Dar nu contează, vreau să mă țin de asta măcar câteva luni orice-ar fi, să mă las în brațele străinei… ha ha, la propriu.

Și tocmai pentru prima lecție de tango am fost să-mi caut ceva de încălțat, ceva mai ușor. Am fost în idm-ul de la Basarab care mi s-a părut de o sălbăticie extremă. În fine, dau să probez o pereche de încălțăminte și văd pe furiș că am o gaură în șoseta dreaptă, n-o mai văzusem acolo până atunci. Mi-a pierit cheful, am scăpat cu greu de studenta-vânzătoare extrem de plicticoasă și banală și n-am mai continuat căutările. Am mai dat o tură de buticuri și am ieșit afară pe-o ușă din spate cumva, care dădea spre parcare. Acolo pe lângă aleea aia pe care vin mașinile e un fel de spațiu verde sălbatic, lăsat în paragină. Și acolo se refugiaseră niște păsări care cântau minunat. Mi-au atras atenția din prima, parcă m-a lovit așa, era un sunet discrepant, nelalocul lui. Am stat câteva minute stană de piatră și-am ascultat păsările alea de la marginea drumului. La un moment dat trece o ambulanță și-un câine din apropiere se pune-n fund și urlă ca un lup – spectacol, nu alta. Haideți că vi le arăt, le-am înregistrat:

Da, și mi-a plăcut asta… m-am bucurat că am avut o șosetă ruptă și-am plecat prematur de la cumpărături. C-am ieșit pe ușa din spate și-am ascultat asta… m-a înveselit și mi-a adus aminte că multe lucruri nu trebuie luate chiar așa în serios. Până la urmă nu e chiar atât de rău, nu…? Adică știu de ce am venit aici… că mai e mult până departe, dar e spre bine, nu? Parcă înțeleg și… mă înțeleg un pic. E bine… eu… o să plec acum, bună ziua!

Am ieșit și apoi am mers în parcul Kiseleff, era aproape de mine și parcă mi-ar fi făcut bine. Am stat de apus acolo și-apoi am plecat.