Îți recomand niște frică
De fiecare dată când povestesc cum am mers singur cu cortul pe coclauri buzoiene văd aceleași fețe înspăimântate și primesc aceleași întrebări. La fel și când povestesc despre cum mi-am dat demisia fără niciun plan concret. „Nu ți-a fost frică?”.
Ba da, bineînțeles că mi-a fost. Când hălăduiam prin văgăunile alea și nu știam exact unde sunt, când se apropia furtuna de dealul pe care eram, când se apropia seara și se auzeau zgomote ciudate din pădure. Când m-au înconjurat o duzină de câini ciobănești pe culmea Zăganului. Când am început să-mi caut job și găseam doar firme dubioase, când s-au terminat banii și nu terminasem tot ce-mi venise în minte să fac. Frică, teamă, urât, insecuritate, pe toate astea le-am cunoscut. Dar știam că voi da de ele și într-un fel de-abia așteptam. Adrenalina dată de situațiile de criză, sentimentul că ești singurul responsabil împotriva vicisitudinilor, greutățile fizice și psihice. Toată lumea fuge de ele de parcă ăsta ar fi scopul în viață, să fugi de ce nu-ți place. Scopul e să te pui în situații limită, să înveți să te descurci, să-ți analizezi reacțiile, să te cunoști. Să eșuezi și să înveți.
La țară câteodată văd cerul împuns de stele, adânc, negru, fioros, nesfârșit. Sub el pădurea sălbatică în care nu-ți vezi mâna de întuneric ce e. Și chestia asta mă sperie, dar mă atrage într-un mod ciudat, îmi vine să pornesc către oriunde și să mă iau la trântă cu orice mi s-ar întâmpla, să mă trezesc undeva aiurea unde nici țipenie de om nu e în momentul ăla sau nu îndrăznește să ajungă. Sunt dependent de frică, îmi place să o simt. Mi-aș dori să mă întâlnesc cu ursul, mi-aș dori să mă rătăcesc în pustietate, să mă prindă bezna pe coclauri. Să mă expun, să-mi asum riscuri acolo unde merită, să pariez, să merg pe intuiție. S-ar putea să o dau în bară, dar mai bine o dai în bară decât să nu joci.
