Iohannis e o stare de spirit

Câte și mai câte se pot spune despre victoria lui Iohannis 🙂 S-a vorbit extrem de mult săptămâna asta și încă mai e de vorbit, e un subiect inepuizabil, interminabil, la nesfârșit abordabil din o groază de perspective. Nu m-am grăbit să-mi mai dau și eu cu părerea, am preferat să fiu atent și să ascult, să analizez introspectiv și să macin.

Dar cert e că așa o bucurie ciudată n-am simțit niciodată. Duminică seară mă întorceam cu niște prieteni de la Orșova și așa un sentiment dubios de împlinire m-a cuprins pe drumul de la Baia de Aramă spre București când aflam de la radio și de la telefoane că Iohannis prinde tracțiune și că șansele de câștig sunt mari. La un moment dat în noapte telefonul a sunat și mama unei fete ne-a transmis sec că „Iohannis este președintele României”. Am chiuit și-am jubilat mai ceva ca-n bancul ăla porcos. Chiuiam și râdeam și mă speriam de o reacție proprie nouă, necunoscută mie până atunci. Simțeam o bucurie deplină pentru că politicianul căruia-i acordasem votul la o școală obscură din Orșova a câștigat alegerile. Nu-mi venea să mă cred.

E aproape incredibil ce s-a întâmplat, ceva nesperat și aparent imposibil. Scenariul clasic era ca după alegeri să ne plângem unii altora că ăla mai decent, mai normal, mai pus pe treabă, mai prezentabil nu a câștigat, ca de obicei, și că ăluia mai șmecher și mai luptător i-au folosit tertipurile și că strategia mișelească și incorectă a fost câștigătoare. Dar nu. Nu a fost așa. Nu a fost așa 🙂 Ăla mai bun și mai pus pe treabă a câștigat, ăla mai puțin guraliv și ăla susținut de cei care înțeleg mai mult l-a depășit la procentaj pe celălalt, cel care s-a bazat pe slăbiciunile bătrânilor. Și l-a depășit cu mult.

Aveam cu toții nevoie de asta, de câștigarea unei bătălii cu bun simț și cu arme corecte. Aveam nevoie să-i demonstrăm șmecherului că șmecheriile nu țin, să-i spunem în față că tacticile nu-s corecte și să-l pedepsim pentru ele. Aveam nevoie să sperăm, să credem, să fim optimiști, să luptăm unii alături de alții pentru îndeplinirea aceluiași scop. Aveam nevoie de dovada că DA, contează că votezi, și că DA, schimbarea e posibilă dacă ne-o dorim toți și facem ceva în legătură cu asta. Participarea masivă la vot a fost promisiunea societății civile că DA, are chef să facă ceva pentru schimbare și pentru mai bine.

E fascinant ce s-a întâmplat cu noi pe 16 noiembrie 2014. Am ieșit din case și ne-am luptat, mulți la propriu, ca să votăm, ca să ne exprimăm doleanțele, ca să contăm la marea decizie. Mi se pare că pentru prima dată am înțeles că fiecare contează și că pesimismul electoral și impasibilitatea nu ajută practic cu nimic, că nu-i de ajuns să stai să te plângi. Că eventual mai bine îl înjuri pe cel pe care l-ai votat decât să îi blamezi pe ceilalți că au votat nepotrivit.

România s-a aflat într-un impas fără precedent, într-un punct de cotitură extrem de important și a luat-o, probabil pentru prima dată, pe drumul cel bun. Faptul că Iohannis a ieșit președinte atât pe barba lui, cât și pe necinstea lui Ponta, e un semn bun, o mică dovadă de maturitate și capacitate de judecată a poporului ăstuia. Majoritatea a înțeles ce trebuie să voteze, iar asta-i bine. Cu siguranță ne așteaptă mai multe lucruri bune bazate pe aceste fundamente 🙂

Iohannis nu-i președintele, ci e de acum o stare de spirit, o atitudine, un nou început. Hai să facem să fie bine, hai să fim onești, hai să nu mai furăm, hai să pedepsim injustul, hai să muncim – asta-mi spune mie această stare de spirit. Mă simt implicat, mă simt responsabil, simt că trebuie să fiu informat și că trebuie să fac mai mult, că trebuie să înțeleg mai bine ca niciodată ce se întâmplă în jurul meu. Că trebuie să ajut și să cer ajutorul, că trebuie să fiu atent la scopul comun, că pot fi schimbarea pe care vreau s-o văd în România. Simt că România chiar poate fi așa cum sunt eu, că primul pas e chiar în fața mea și de mine depinde parcursul nostru al tuturor. Cam asta-i sămânța a ceea ce simt zilele astea, dar sunt conștient că în față ne așteaptă o groază de impedimente, că există corupție încă și că e o groază de recuperat. Dar se poate. Se poate!

Și nimic nu concluzionează mai bine prin ce-am trecut cu toții zilele astea decât acest scurt filmuleț cu fata epuizată care se descarcă. „Dar am votat până la urmă!”. Un fel de in your face, nenorociților și mafioților, in your face, corupților și nesimțiților, in your face, inculpaților și putorilor. In your face, nu ne-ați putut pune jos chiar dacă ați avut cele mai puternice arme. Nu puteți fura cât putem noi vota. Ăsta-i războiul pe care trebuie să-l ducem cu dârzenie, răbdare și disciplină. Nemțească, aș zice.

Santa Klaus is coming to town.