Interviul din Iad
Pe la începuturile drumurilor mele prin București am fost odată la un interviu. Undeva la capătul lumii, la mama naibii, într-o clădire ca o hală – ai fi zis că-i Iadul, pentru că numai în Iad poți ajunge cu tramvaiul bucureștean pe 40 de grade. Acolo, în Iad, unde șade o firmă de it cu nume arogant, m-am dus pentru că m-au chemat și-am zis „de ce nu, poate mai învăț ceva”.
La interviu a venit un nene tinerel, la costum. Urăsc nenii la costum, nu înțeleg de ce elegant e asociat musai cu costum, de ce decent e musai costum, dar în fine. Cravată roșie, costum negru. Mă bagă din prima într-o sală mică, înghesuită, cu masă pal deschis și două scaune, un flipboard și o plantă artificială. Și mă ia la întrebări, pe toate părțile, tot un du-te, vino a fost. La majoritatea n-am știut să răspund, dar n-am știut să răspund într-o manieră sufocantă, stresantă, presantă. Parcă tot interviul a fost conceput ca să te sufoce, să te facă să te simți mic, să te facă să te simți de căcat acolo la ei la firmă. Nenea ăsta avea așa un aer de superioritate, ca un profesor care s-a săturat de elevii mediocrii fără să încerce să explice mai bine. De parcă scopul lui era să mă facă să simt silă față de companie, nu să-mi doresc să fiu parte din ea.
M-am simțit în ultimul hal, am plecat de acolo așa dezamăgit că zilele următoare n-am mai vrut să merg la niciun interviu. Parcă nu era loc de mine și de neștiința mea în lumea sufocantă a Bucureștiului, parcă eram rupt din peisaj. Odată din cauza drumului până acolo, odată din cauza halei, odată din cauza lu’ nenea și a aroganței lui, odată din cauza acelei bude a interogatoriului, odată din cauza faptului că e numai capul de mine și gură deloc, odată că nu am învățat atunci niciun lucru bun sau util. Toate circumstanțele și toți factorii din ziua aceea au făcut ca interviul să fie umilitor pentru mine. Lumea corporatistă de la care voiam bani de mâncare și somn își căsca violent gura ca să i se vadă dinții îngălbeniți de la atâta rânjit în acele zile de Iulie sau August, ce-o fi fost.
Multe interviuri sunt așa, naziste, comuniste. Te bagă într-o dubă și te ia la purificat ca să ți se descopere originile. Primul contact cu firma este o cameră înghesuită în care aștepți să vină cineva cu un pahar de apă sau un manager. Nu tu voie bună, nu tu floricele și păsărele, nu tu colegi, nu tu „uite cum lucrăm noi”, nu tu „hai să îți arăt ceva”, nu tu hai să-ți zic cine sunt cu adevărat, nu tu nimic pentru tine. Cel mult un discurs tipic, comun, redundant și cam atât.
Nu știu cum ar trebui să arate interviurile. Nu sunt în măsură să vin eu cu soluția, dar știu că așa nu. Vreau să apuc ziua în care lucrurile astea or să se schimbe și modalitățile de a evalua un om și potențialul să nu se rezume la teste de inteligență/personalitate, la interogatoriu, la „intră aici și pe-aici se iese”. Să fie ceva mai interactiv, să fie în aer liber poate, să fie alternativ, să fie inovativ, să se pună dorință de a găsi un om minunat cu care să lucrezi, nu doar un om cu cunoștințe tehnice. Pentru că știm că degeaba ai cunoștințe tehnice dacă ești un om dubios și nu ți se poate acorda încredere și nu se poate lucra cu tine armonios.
Dar cine-s eu să zic toate astea? Poate-s un naiv și nu știu cu ce se mănâncă angajarea, colaborarea, munca, însă cine va avea urechi de auzit, va auzi. Mi-am amintit doar de evenimentul din acea zi caniculară pentru că o recruiteriță de la aceeași firmă m-a contactat zilele trecute să mă bage iar în dubă. Mi s-a părut comică situația. Încă nu i-am răspuns. Mă întreb doar dacă ar înțelege unde bat dacă în loc de interviu aș invita-o la o plimbare și i-aș povesti toate astea, dacă omul din ea ar fi mai presus de robotul în care te transformă jobdescripșănu’, profilu’, scriningu’, șorlistu’ și câte și mai câte. Dacă noi oamenii, cei care compunem firmele, suntem mai sus decât modul de viață pe care munca noastră îl sculptează.
Suntem oameni între oameni și deseori uităm asta. Mânca-ne-ar gaia pe toți, pentru că merităm!
