Înțeleg

De multe ori trec prin lucruri fără să-mi dau seama ce sunt ele de fapt, însă câteodată înțeleg. Înțeleg ce mi se întâmplă și de ce mi se întâmplă, înțeleg oamenii pe care-i întâlnesc și de ce-i întâlnesc, înțeleg că aproape totul are acolo un cât de mic sens. Fiecare experiență prin care trec, fiecare discuție mai domoală sau mai aprinsă pe care o am, mai plictisitoare sau mai interesantă – au toate câte un scop. Poate nu un scop măreț, clar și revelator, nimic fancy, dar ceva, o cărămidă dintr-o construcție pe care o fac vrând-nevrând.

Într-una din expedițiile mele prin munți am dat de-o chestie care m-a făcut atent și m-a făcut să stau jos să mă gândesc la altele. Pe o vale am dat de un râu care la un moment dat intra în pământ și ieșea pur și simplu la câțiva km mai la vale. M-a fascinat asta pentru că mi s-a părut foarte similar cu modul în care vedem noi sensul vieții ăsteia (oricât de a clișeu ar suna asta). Sunt momente în care el e la suprafață, e evident, e chiar în fața noastră și-l înțelegem. Și sunt momente în care e ascuns și parcă nu știm exact ce se întâmplă cu noi și încotro ar trebui să ne îndreptăm. Le-am avut și eu pe toate și mă bucur nespus când sensul îmi apare și mie la suprafață așa cum apărea râul ăla, mă încarcă și mă pregătește pentru celelalte momente pe care știu că o să le am, când o să mi se pară că totul e în van și că nimic nu se leagă.

Lucrurile sunt poate deja legate și nu-i treaba noastră să certificăm asta. Sensul există și nu-i treaba noastră să dovedim cuiva, chiar și nouă înșine, lucrul ăsta. Habar nu am de ce suntem noi aici, dar uite că așa stau lucrurile 🙂 Și asta e minunat, oricât de greu ar fi câteodată să vedem asta. Mulțumesc celor care mi-au trecut sub o formă sau alta prin viață. Am așa un sentiment bun acum și vreau să îmbătrânesc cu el de gât.