Imposibila alegere
Prima dată când am citit acest interviu cu Ioan Iacob de la Qualitance am fost contrariat și chinuit un pic de stări contradictorii. N-am știut cum să mă poziționez, dacă să fiu de acord cu el că nu există work-life balance sau să mă revolt împotriva acestui culturi care pune accent pe concentrarea exclusivă, pe investirea energiei pe un singur lucru și numai unul. De-a lungul timpului am întors și eu pe o parte și pe cealaltă ambele variante și n-am reușit să ajung la o concluzie, de-aici și dificultatea poziționării de-o parte sau de cealaltă.
Da, s-ar putea să nu existe work-life balance și ăsta să fie doar un termen pompos în care unii oameni se refugiază pentru a avea iluzia că dețin controlul asupra vieților lor. O duc o perioadă așa, tot jonglând între viața profesională și cea personală, după care vine momentul de burnout când totul explodează și lucrurile scapă de sub control. Nu poți ține totul în echilibru la infinit, nu e sustenabil. Fiecare om e o ființă unitară și nu poate fi două lucruri în același timp decât pe o scurtă perioadă, în funcție de gradul de energie cu care a fost înzestrat.
Pe de altă parte ce-i de făcut? Te concentrezi doar pe a construi ceva mare și-ți acorzi tot timpul respectivei cauze? Către asta pare să încline Ioan, către satisfacție prin muncă serioasă și rol în societate definit prin rezultatele ei. Și majoritatea poveștilor de succes par să urmeze acest șablon – războiul total, lupta feroce pentru tot sau nimic cu competiția, cu profitabilitatea, cu menținerea pe linia de plutire, cu creșterea. Recunosc că am o admirație profundă pentru acest tip de oameni care trag tare pentru a obține lucruri concrete, acesta este într-adevăr modul cel mai practic de a împinge societatea către ceva mai bun. Putem vorbi la nesfârșit despre cum schimbăm lumea din jur, dar adevărul e că într-un final totul se reduce la asta: muncă. Muncă fizică, muncă intelectuală, muncă de lămurire încercând să-i mobilizezi pe cei din jurul tău, muncă de anduranță rezistând mereu la situațiile potrivnice și oamenii care-ți tot spun că „nu se poate face, dom’le”. Asta presupune multă energie și… mult timp, ba chiar tot timpul. Dar este varianta asta sustenabilă și ea? Câți oameni pot face asta sincer, lăsând la o parte celelalte dorințe și aspirații, celelalte hobby-uri și pasiuni? Chiar dacă îți place foarte mult ce faci, cum te asiguri că scopul ăsta măreț căruia i te acorzi n-o să se întoarcă împotriva ta la un moment dat sub forma regretului că ai muncit prea mult?
Cum gestionezi dorința de a construi ceva măreț cu dorința dorința de a întemeia o familie? Pentru că aici ajungem mereu, acesta este cel mai bun exemplu de conflict existențial: a face istorie profesională sau a crea o familie – ambele necesită atenție sporită, timp și energie. Am văzut mult prea multe eșecuri casnice, dar și regrete profesionale ca să mai cred că le poți împăca. Poate unii chiar reușesc, dar ei sunt rara excepție de la o regulă nesuferită care ne-a dat dintotdeauna mari bătăi de cap: nu le poți face pe toate.
