Iarna fiecăruia

A început Bucharest Art Week aseară și cu ocazia asta am intrat și eu în Foișorul de Foc. E și Muzeul Pompierilor acolo și cu ocazia BAW au adus și niște picturi. Partea cea mai bună însă e la ultimul etaj, poți urca acolo și da o roată pentru o privire peste Bucureștiul ăsta al nostru, al tuturor. O amăgire în loc de zbor.

Era frig aseară, așa cum e și azi. E frig afară, e frig în casă, e frig înăuntru, e numai frig peste tot. Pe undeva pe lângă mine e și Strada Frigului. De la ultimul etaj al foișorului se vedea o bucată de Arenă Națională, turnul parașutiștilor și o linie de blocuri comuniste. Nu știu de ce n-am făcut o poză cu imaginea asta ca să o pun aici și să fiu mai clar, m-a furat peisajul și m-a bulversat. Se simțea un frig ciudat ca un început de iarnă, era și seară, iar asta făcea sentimentul și mai dezolant.

E groaznică iarna în orașul ăsta. Mi-am adus aminte de toate iernile pe care le-am cunoscut aici, dar mai ales de cea mai seacă și mai urâtă dintre ele, ultima. Stăteam în Titan, am stat acolo doar 2-3 luni, până să mă mut în burlăcie. Asta a afectat rău imaginea pe care mi-am format-o despre cartierul ăsta, cunoscându-i doar partea rece, cimentoasă, comunistă, asfaltată, întunecată, cețoasă, udă. Urâtă ca o noapte de singurătate. A fost o iarnă emblematică pentru București și pentru ceea ce sunt în București, un lup sălbatic fugărit de diverse. În general pot zice că sunt claustrofob, pereții altora mă presează, iar iarna în București e ca o mare încăpere gri în care sunt nevoit să zac până încep iar păsările să cânte a voioșie sinceră. Și-atunci mi-aduc aminte de coclauri și parcă mai există speranță.

Înainte, dar parcă nu prea-mi vine.