Hai, Dunărea mea
Sentimentul paradisului pierdut, acest laitmotiv întâlnit la atâţia şi atâţia scriitori şi povestitori, nu va pieri niciodată din oameni. Va exista permanent o presiune a trecutului care te va încerca din când în când, vor exista întotdeauna “fantome” care te vor vizita negreşit şi te vor trage la răspundere pentru ceea ce ai făcut sau pentru ceea ce nu ai făcut, pentru ceea ce eşti sau pentru ceea ce nu eşti.
Mi-amintesc viu primul cântec auzit. Era un cântec fredonat de bunica în timp ce mă legăna. Iar acel cântec era ”Hai, Dunărea mea” al Elenei Roizen. Eram în casa care acum nu mai e, strâmbă, cu pereţii neuniformi, cu mărul care-şi întindea crengile peste cărămida roşie, cu cămara de cărţi, cu tocitori, cu curţi, cu oi, cu noroaie, cu ploi care aduceau o linişte incredibilă, cu poveşti spuse până târziu, cu aparatul de radio vechi de când lumea, cu radio românia actualităţi, cu borcane goale, cu sticle de iaurt, cu zile şi nopţi, cu dealuri şi văi şi ochi albaştrii deschişi laaarg către lume…
Dar inima mea se frânge , hai , Dunărea mea , Focul nu mi-l poate stinge , hai , Dunărea mea […]
