Foc

Focul mi-e un element destul de cunoscut. Am trăit datorită lui, m-a ținut în viață, mi-a dat de mâncare, m-a ținut curios. Am devenit bun la a face focul (nu-i așa de ușor pe cât pare) și am ajuns să nu ratez o ocazie în care mă pot folosi de el. Când eram mici făceam focul pe furiș în pădure pentru că știam că n-aveam voie. Copii nebuni.

Când am plecat de acasă, în clasa a 9-a, am ajuns într-un loc în care încălzirea era tot pe lemne. O bodegă îngustă cu un dulap, un pat, o masă și-o sobă de teracotă, atât aveam. Veceu în curte și baie de plastic, exact lucrurile cu care trăisem și până atunci. Stăteam la oraș, dar nu prea era nimic diferit față de înainte. Doar că eram singur, eu și soba de teracotă. Ai mei îmi trimiteau lemne prin diverse persoane care aveau loc mai mult în mașină și drum prin oraș. Plecam de la școală ca să descarc mașina și să bag sacii de lemne într-o magazie.

Tanti la care stăteam îmi punea restricții. Să nu fac focul prea mare că le dau foc, cică. Eu, ca întotdeauna, ziceam ca ea și făceam ca mine. Mă mai prindea câteodată și mă boscorodea că am făcut focul prea mare. Din când în când făceam să fie cald peste temperatura medie pentru că știam că până dimineață frigul avea să pătrundă prin crăpăturile ușii și ale ferestrelor, pe acolo pe unde intra zăpada iarna. Dar tanti nu avea de unde să știe, ea venea în inspecție când făceam focul, atât știa să facă.

În timp am ajuns să apreciez căldura și focul. Am petrecut niște perioade crunte în care nu mai aveam lemne, dura până ai mei apucau să-mi trimită. Era frig, bodega nu era atât de bine făcută. Și da, în câte-o dimineață de iarnă găseam zăpadă înăuntru. Căptușeam crăpăturile cu haine vechi sau tot felul de cârpe, dar natura găsește mereu o cale să se impună. Eram un copil cuminte care îndura multe, nu voiam să creez prea multe probleme alor mei (care și așa aveau destule pe cap) și nu mă văitam de prea multe, mă mulțumeam cu ce aveam. 4 ani am petrecut acolo din varii motive, cel principal fiind că nu plăteam eu și era ieftin, deci nu puteam avea prea multe pretenții. Și probabil pentru că dezvoltasem ceva asemănător sindromului Stockholm față de monstrul ăla de cameră, eram până la urmă destul de legați și trăiam unul cu altul de bine, de rău. Apoi am plecat în București și bodega a rămas goală, părăsită. Când m-am întors să o vizitez, tanti la care stătusem murise.

Odată a fost cutremur, mai măricel, nu mai știu prin ce an. M-am trezit ca un animal cu vreo 5 secunde înainte să înceapă, am așteptat și a început. Lucrurile au început să bâzâie, să scârțâie, să se clatine. A durat câteva secunde, după care m-am ridicat și am aprins lumina. Atunci am văzut că un perete se auto-decorase cu o crăpătură oblică, dintr-un colț până jos. Eram destul de mândru de semnul ăla, era ca un semn de război. Trecusem printr-un cutremur. Crăpătura s-a astupat după ce am dat într-o vară cu var (făceam asta în fiecare an).

Cam ăsta-i primul lucru care-mi vine-n minte când mă gândesc la perioada aia. Că focul era prietenul meu și mă scotea din belele. Că depindeam de el și că altfel nu se putea. Acum, de câte ori ajung la țară, abia aștept să fac focul în soba de teracotă. Emană o căldură specifică pe care o recunosc de parcă un prieten vechi s-ar întoarce din trecut să mă salute. Noaptea urmăresc urmele focului pe pereți, cel mai frumos spectacol cu lumini inventat vreodată.