Ferestrele fiecăruia

Din când în când văd în tramvai sau în metrou femei (niciodată bărbați) citind ceva cărticele religioase. Propoziții scurte, simple, fățișe care nu te solicită, ci îți țin de urât și te vrăjesc. Scrise cu roșu și negru pe fundal alb, cu ornamente kitschoase. Dac-o întrebi pe o femeie ce vede acolo o să-ți spună că pentru ea aia e o fereastră.

Am avut și eu când eram mic o fereastră mare. Era o carte scrisă de un rus despre fauna și vegetația din Siberia, ilustrată cu desene din topor. Citeam din ea ca dintr-o Biblie, pasaje aleatorii și vizualizam tot ce se povestea. Mușchi și licheni și mlaștini și brazi, umbre reci și păsări fâlfâind, viscole și zăpezi topindu-se. O istorie mută, fără oameni, fără întâmplări. Fără războaie, fără certuri casnice, fără vase nespălate, fără foame și fără frig. Fără obligații și datorii, fără nevoia de a ți se spune că desigur că poți merge mai departe.

Am căutat cartea la țară și n-am mai găsit-o. S-a pierdut în negura timpului, poate că așa și trebuia. Întocmai ca niște stele căzătoare, unele lucruri ți se dezvăluie și apoi dispar. Le-ai văzut pentru o secundă și nu ți-a mai rămas apoi decât să-ți pui o dorință în toiul nopții. De unde-o fi venind tradiția asta? Probabil că atunci când dorința ți se îndeplinește îți aduci aminte de momentul în care ți-ai pus-o. Îndeplinirea dorințelor: e unica metodă de a memora cu adevărat ceva unic.