Dușmănia poporului român

De-a lungul timpului, pe noi ne-au cam alergat toți pe meleagurile astea. Ba din stânga, ba din dreapta, ba de sus sau ba de jos, toți care-au dat de noi au vrut să ne cucerească, să ne cotropească, să ne sclavagească, să ne destituie din orice poziție, să ne controleze. Grea viață am mai avut, mai tot timpul. Perioadele de pace și înflorire au fost cam rare, nu ne ardea nouă de înflorire când tătaru’ venea și dădea foc la șură, când turcu’ venea să ne ia sacu’ de cartofi, când unguru’ ne alerga la noi în bătătură. A fost greu, nici nu vreau să-mi închipui cât de greu le-a fost strămoșilor noștri și cum, cu chiu cu vai, au crescut copii și i-au făcut mari și tari ca să poată face și ei la rândul lor copii care au trecut prin aceleași vicisitudini. S-au adaptat de la cotropitor la altul și-au supraviețuit.</span>

Toată istoria asta ne-a întărit destul de mult, dar ne-a și învrăjbit între noi. Tot strămoșii noștri s-au trădat unul pe altul ca să urce pe tronuri sau să intre în grațiile cotropitorului, și-au tăiat capetele unii altora, s-au îmbogățit pe spinarea țăranului. Noi ne-am tot ciondănit între noi astfel încât ne-am slăbit și-am fost mai ușor de supus. Nu ne-am prins de treaba asta și istoria s-a tot repetat. Ne-am obișnuit cu lupta, lupta între noi și cu alții. Am tot luptat, asta ne ocupa tot timpul, eram nevoiți, așa era sistemul – nu luptai, îți tăia capul. De voie, de nevoie a trebuit să învățăm a ne lupta prin diverse mijloace cu diverse scopuri în minte.

Deci cam asta-i, istoria ne-a întărit, ne-a făcut ușor adaptabili la situație, ne-a învățat să ne luptăm. Dac-am știi să folosim productiv calitățile astea… ce bine ne-ar mai fi! Dar nu ne dăm seama de asta, că ne putem uni și ne putem folosi abilitățile astea, tot istoria a avut grijă să nu vedem the big picture, să ne fie greu să punem cap la cap o strategie amplă, întinsă, să ducem la îndeplinire un scop comun. Pe noi ne duce capul, dar din aproape în aproape, nu ca pe Napoleon. Noi jucăm mult în apărare, pe fază, n-avem experiență cu atacul, cu meciul.

Și-am ajuns în zilele noastre luptători. Avem skill-ul ăsta în sânge, dar pare-se că nu prea mai avem ce face cu el. Ocazii cred că ar fi, dar în zilele noastre trebile-s complexe și e nevoie de mai mult, de un amalgam de calități, o armonizare de grupuri reprezentative pentru fiecare abilitate-n parte. Ei, și noi ne-am trezit cu spirit de luptători, dar n-avem pentru ce lupta. Și-am ajuns să ne luptăm tot între noi. De fiecare dată când se ivește o problemă, primul gând al românului este: „cu cine lupt? De care parte mă dau și care-i în partea ailaltă, cum îl recunosc ca să-i dau în cap?”.

Asta-i, fii atent la gândul ăsta că pare-mi-se c-am descoperit America tot învârtindu-l. Noi ne grăbim să alegem dacă suntem pro sau contra unei situații, ipoteze și ne concentrăm să spargem capul dușmanului. Instinctul nostru e să găsim dușmanul, adică ăla care nu-i de acord cu noi. Dacă eu cred într-un fel, ăla care nu crede ca mine îi dușmanul, e în tabăra ailaltă, lui trebuie să-i sparg capul. În loc să întoarcem situația pe-o parte și pe alta ca să-i descoperim originile și manifestările spre a ne conduce la soluții, noi ne alegem partea și dă-i, bagă, omoară la dușman, scoate sabia, dă cu bolovanul, săi Mario și lărgește compasul, ia-o la fugă!

Ce dai mă, nu știi să-njuri!?

Aia-i, omule, asta-i problema românului. Știu că nu-ți plac generalizările tipice, gen „românul e, românul face, românul drege”, nici mie nu-mi plac. Ce vrui să scoț în evidență e acest șablon pe care s-a format neamul ăsta și cât de bine se evidențiază în viața de zi cu zi din România. În politică, în sport, la serviciu, în societate, de Valentine-s day – românul se grăbește să ia partea cuiva și să scoată sabia în loc să judece situația, să judece ce fel de joc e ăsta care tocmai s-a ivit și cum trebuie el jucat. Ba cu USL, ba cu Băsescu, nu-i cale de mijloc, ori ești băsist, ori anti-băsist, nu poți fii neutru sau critic cu ambele. Ori cu Steaua, ori cu Dinamo, niciodată cu meciul frumos. Ori sărbătorești de Valentine-s day, ori ești vehement împotriva mișcării consumeriste, n-ai cum să te bucuri de o zi frumoasă de Februarie. Ori pun hornul pe stânga, ori pe dreapta, niciodată la mijloc pe perete-n sus. Ori ți-a plăcut filmul, ori cartea, nu se poate să le judeci separat, trebuie ori una, ori cealaltă să fie o mizerie și-o jignire. Ori România e de rahat și hai să plecăm, ori noi suntem buricul pământului și țară mai frumoasă ca a noastră nu-i în galaxie. Ori românul e hoț, ori e singurul urmaș al lui Adam. Ori biserica noastră e singura adevărată, ori toate bisericile-s afaceri și nu-i neam de Dumnezeu. Ori americanii-s buni la făcut bani și afaceri, ori sunt homosexuali și criminali și mai bine-ar muri. Românii se tot organizează în tabere și se contrazic, se bat, se ciondănesc și-și scot ochii unii altora. Și tot așa, înțelegi ce vreau să zic? Luptă, luptă și iar luptă, niciodată pace și înțelegere și lucru înțeles și bine făcut.

Zău dacă nu-i așa! Mă frustrează maxim felul ăsta belicos de a gândi și a acționa, îl întâlnesc ziiiilnic și nu-mi vine a crede câteodată cum se potrivește ca o mănușă șablonul ăsta de care vorbesc. Zilnic mă, dar zilnic, e peste tot și nu înțeleg de ce nu stau oamenii oleacă să judece care-i treaba și în ce se bagă. Poate că suntem un popor ocupat, așa cum strămoșii noștri erau ocupați să se apere de dușman, așa și noi suntem ocupați cu a învinge într-o situație, cu a ne îngropa dușmanul. Măi oameni buni, nu suntem dușmani, suntem oameni din același neam, avem aceleași interese. Măi oameni buni, există cale de mijloc, există și alt fel de deznodământ pentru orice situație se ivește la noi, nu trebuie să ne luptăm de dragul luptei. Hai naibii să încercăm să ajungem la miezul problemei, să înțelegem clar și cuprinzător ce se întâmplă și ce semnificație are o treabă anume. Apoi să venim cu soluții ca să fie bine pentru toată lumea. Frumos, elegant, cât de cât.

Iar mă lungesc prea mult, mi-am propus să scriu mai scurt și mai concis, dar uite că mă tot iau cu una cu alta. Și n-am zis încă nimic de comunism și Securitate, acolo să vezi ce ne-am ascuțit spiritul de dușmănie și a lua partea. Sunt multe de zis, mi-aș dori să văz o carte scrisă pe tema asta, un întreg tratat că substanță e în subiectul ăsta. Tu ce zici, am remarcat ceva adevărat sau e doar o impresie fugară? E românul belicos mai degrabă decât analist?

(Dacă nu ești de acord cu mine înseamnă că ești dușmanul…)