După dealuri

Da, am văzut filmul. Dar l-am văzut ca să iau ceva din el pentru mine şi-atât, de aceea mi s-a părut bun, zguduitor, care-ţi rămâne lipit de creier. Ca după alte câteva filme, am rămas în gând cu sentimentul neputinţei omului în viaţă. Neputinţă, asta mi-a strigat filmul în camera aia de la mall-ul Vitan, suntem toţi neputincioşi şi nu ştim nimic şi nici nu vom şti niciodată.

Practic, un preot încearcă să aducă pe calea cea bună o fată bolnavă, orfană şi cu multe probleme, dar până la urmă fata moare. I se acordă o doză prea mare de adrenalină, medicii învinovăţindu-i totuşi pe preot şi măicuţe pentru că o legaseră. Final oarecum deschis, deschis în sensul că ai fi rămas lipit de scaun ca să strigi „nu terminaţi filmul, continuaţi-l!” pentru că neputinţa plutea în aer şi-ai fi vrut să o alungi.

Să nu cumva să aud că:

• O să râdă lumea de noi cu filmul ăsta;
• Numai despre comunism ştim să facem filme;
• Vai ce blasfemie a făcut Mungiu.

N-au nicio treabă afirmaţiile astea cu filmul „După dealuri”. Du-te şi vezi-l şi mai vorbim.

P.S. Nu-s in the mood să fac review-uri se pare. Rândurile nu se scriu înainte de muncă, se scriu într-o cameră cu sobă departe de lume…