Din lac în puţ, tur-retur

O ţară normală e o ţară în care normalitatea nu e interpretabilă sau supraevaluată. România nu e o ţară normală. Pentru că ne bucurăm când stăm doar 5 minute la coadă când normalitate înseamnă să nu stai deloc la coadă, ne bucurăm când profesorii au timp de noi când ei, prin definiţie, ar trebui să aibă singurul scop să ne educe, ne bucurăm să plătim cel mai mic preţ din piaţă chiar dacă valoarea e jumătate din acel preţ; în general ne bucurăm de orice lucru care e cu un vârf de ac mai sus de mizerie.

Nivelul standardelor la români e foarte jos. Ne-am obişnuit cu mizeria şi orice e mai bun decât mizeria. Ştim să facem orice, lucrăm de toate, ne pricepem la orice, încropim orice, muncim oriunde, înghiţim orice şef sau management; totul e o generalizare exagerată, o acceptare deplină şi o toleranţă prost orientată. Iar când scăpăm din acest jug al mizeriei cădem în alt păcat: neobrăzarea, tupeul, nesimţirea, lipsa de respect, o grabă generală care strică treaba.

Sărim din lac în puţ, tur-retur – asta ne defineşte ca naţie. Suntem nişte broscoi hipnotizaţi de propria noastră bălăngăneală dintr-un viciu în altul. Ne-am obişnuit să rezolvăm un rău cu un alt rău, a ajuns să ne placă această recursivă soluţie temporară.

Poate că e timpul să reconstruim vasul în loc să tot lipim cioburile.