Din Crângaşi prin Cotroceni

Am returnat azi la eMag un aparat GPS luat acum vreo lună. Era prea slab şi avea buguri atât în softul de hărţi cât şi în aplicaţia desktop dedicată. Procesul de înregistrare al produsului a fost dureros şi nici nu cred că l-am completat 100% pentru că nu m-am prins pe care din cele 5 chei printate peste tot mi-o cerea formularul online.

În fine, nu asta contează. Ce contează e ca m-am folosit de pretextul ăsta ca să fac o plimbare de la Crângaşi prin Grozăveşti până în Cotroceni. Cam cum a fost:

• Mulţi tineri studenţi stând la o ţigară şi-o bere la pet în faţa căminului. Probabil asta e starea default de plictiseală în care orice student locuind în Regie cade deseori. Stai şi tragi din ce-ai în mână şi discuţi rahaturi despre şmecheri, maşini, profesori tâmpiţi şi colegi dubioşi.
• Cotroceni e un cartier frumos pe alocuri. Sunt insule de case ascunse, liniştite, calde, pe care mi le-aş dori pentru mine. În naivitatea mea m-am trezit memorând numere de telefon de pe bannere pe care scria „de vânzare”. Nu am banii ăia, de ce-mi notez numere? „Your SIM card is full”! Fir-ar, chiar şi SIM-ul meu şi-a dat seama de cât de naiv sunt şi eu tot insist… N-am mai notat de-atunci. Dorinţele prea curajoase îşi au sensul lor, aşa este, dar toate au o limită.
• Mă leagă câte ceva de Cotroceni. Aici am stat în zilele prime ale provincialităţii mele în Bucureşti. Aici mi-am publicat definitiv poeziile, aici mi-am consumat frustrările datului în piept cu Bucureştiul, pe-aici m-am plimbat zi de zi, timp de vreo 9 luni. De-aici plecam aproape fără voia mea spre serviciu în primele mele zile de muncă şi-aici mă întorceam obosit şi învins de toate. Am trecut azi pe la balconul de la care mai respiram aerul dimineţii câteodată. Apartamentul e de vânzare.
• Parcul Romniceanu mi-a fost prieten până când eu m-am despărţit de Cotroceni. L-am mai vizitat de câteva ori de-atunci şi descopăr cu plăcere că încă suntem în relaţii bune. De la agonie la extaz te duc urcuşurile şi coborâşurile lui şi în ciuda faptului că-i un parc mic se extinde masiv cumva în afara spaţiului ocupat pe sol. Undeva în sus, printre ochiuri de cer.
• Am re-citit articolul despre cum să faci ce-ţi place al lui Paul Graham, graţie lui Novac. Mi-am dat seama că îmi vând o parte din libertatea zilnică corporaţiei care face ce face şi-mi ia gândul de la lucrurile astea. Corporaţia te îndepărtează de tine pentru că te ocupă ca timp şi energie. Nu mă mai pot gândi la mine şi-mi vine greu să îndepărtez frunzişul de pe placa pe care se întinde timid sufletul fiecăruia. Ce-mi doresc? Ce-mi place? Ce vreau de la mine şi de la alţii? Unde să fug?

O noapte se lasă peste un parc, Una din miile-mi toate, Îmi întind gâtul peste un ţarc; E rece afară, nepoate…

Aşa îmbătrânim toţi.