Despre trezitul la viaţă şi istoria lui

Probabil c-o fi existat odată demult un Paradis în care bărbatul şi a lui femeie trăiau în pace şi bună înţelegere. Aveau de toate şi totul era perfect, nimic nu strica armonia din jur. Până într-o zi când asta s-a schimbat şi toate duse au fost dintr-o cauză sau alta; unii zic c-ar fi vina femeii, dar ăştia-s oameni răi, ştim că nu-i aşa. Dacă femeia s-a pornit ea să mănânce de unde nu trebuie… unde era bărbatul să-i tragă una după ceafă sau peste mână? De-asta zic… a neglijat-o şi-a lăsat-o de izbelişte şi ea a făcut nefăcutul, deci putem foarte bine zice că a fost vina bărbatului, io aşa cred.

Oricum, nu contează. Ce contează e că… BANG, s-a întâmplat neîntâmplatul, lucrurile s-au schimbat ireversibil şi au luat-o pe altă cale, una mult mai grea, pe care bărbatul şi femeia lui trebuiau să renunţe la tot şi să-şi câştige totul prin sudoarea frunţii şi băşica mâinii. Gata traiul frumos, gata cu totul-de-a-gata, până aici le-a fost. De acum aveau să trudească şi să se descurce singuri, să-şi croiască drum şi să suporte consecinţele directe ale deciziilor lor.

Naşpa. Acum totul era altfel, totul era mult mai greu, totul te obosea, totul îţi cădea în cap şi totul fugea de tine. Trebuia să te chinui, să alergi zi-noapte, să rabzi, să le faci pe toate repede şi bine, că altfel era rău. Şi răul nu era bun, era urât, era dubios; era dureros şi întunecat şi cu ghiorăituri de stomac şi cu leşin şi cu lacrimi.

Aşa au trecut mulţi ani şi iacătă-ne pe noi, io şi tu şi aia de colo a’lu’ Săndel al Saftei şi Gheorghe brutarul satului şi Popa Tanda cel nou şi negrul Jim şi Steve cel hipster şi primul negru preşedinte. Iacătă-ne, noi ăştia toţi înmulţindu-ne şi umplând pământul şi stăpânind animalele şi pe noi înşine câteodată. Am tot evoluat şi-am crescut şi ne-am deşteptat şi ne-am mai şi prostit pe alocuri, dar cea mai importantă e asta – am moştenit ce-a fost mai puternic în toată omenirea asta de la începutul ei: truda. Truda mă, neplăcutul zilnic, nevoia trebuincioasă şi vieţile din propriile mâini. Suntem aşa ca primii noştri părinţi: bărbat şi femeie în mijlocul lumii, goi şi înfometaţi. Asta-i, descurcă-te cu ea, asta e regula universală a planetei noastre: ai o problemă, ia-o şi descurcă-te cu ea. Descurcă-te cu ea, ţine minte, asta-i şi nimic altceva. Suntem cine suntem, avem probleme şi aia e, tre’ să ne descurcăm cu ele cum om şti mai bine.

Dar, că întotdeauna există un dar, în fiecare din noi a rămas acea amintire frumoasă din vremea când totul era ok, totul era bine şi la botul calului şi nu trebuia să faci nimic pentru el. E undeva în noi şi iese mereu la suprafaţă, ne vine în minte. „Aş vrea să staaaaau să dooorm toată ziua” sau „mi-aş dori o casă aşa ca asta, cu panouri solare” sau „aş vrea să stau într-un şezlong între doi brazi” sau „mi-aş dori să ajung mai repede la Plaiul Nucului” sau „vreau o femeie frumoasăăăăă răăăău” sau „mi-aş dori să se frece o pisică de picioarele mele” sau „vreau acel MacBook super slim şi rapid” şi aşa mai departe. Şi toate astea şi multe asemenea au ceva în comun: le vrei moca. Da, moca, chiar în faţa ta, fără ca tu să faci nimic. Pur şi simplu să se întâmple şi gata, cu asta – basta. Să nu trebuiască să dai la manivelă pentru ele, să nu trebuiască să dai cu şpaclu’, să nu trebuiască să dai cu badgeu’ la corporaţie şi să nu trebuiască să asculţi bullshit de la upper management. Asta e, aşa suntem toţi, le vrem moca, pentru că toţi ne tragem din acelaşi loc şi toţi avem aşa pe undeva o idee despre cum era când nu trebuia să faci nimic ca să ai ce-ţi trebuie.

Nu, taci din gură, n-o da p-aia cu „dar nuuu, eu vreau să muncesc pentru ceva anume, vreau să-l merit, îmi place munca şi vreau s-o fac, lasă-mă s-o fac!”. Taci, mincinosule şi ipocritule, du-te în Bucegi singur noaptea în pădure ca să te mănânce ursul şi să scape lumea de-un mincinos. N-ai mai munci dac-ai avea ocazia, du-te învârtindu-te şi nu mai vrăji lumea. Taci şi gata, ăla e default-ul.

Cam despre asta-i vorba oameni buni, toate enciclopediile şi studiile într-o pagină, iote. Vrem, ne dorim, avem idealuri, dar e naşpa că tre’ să îndurăm pentru ele, să avem idei, să le muncim, să fie greu, să fie urât şi noi să trăim cu asta zi de zi. Asta-i esenţa vieţii; na, nu mai căuta, nu te mai duce-n Tibet şi nu te mai călugări şi lasă-le dracu’ de călătorii iniţiatice.

Oricât ai fi de idealist trebuie să te trezeşti la viaţă, la ceea ce se întâmplă pe stradă şi-n lume cu adevărat. Oricât ai filosofa şi-ai medita şi-ai defini o lume perfectă în care toţi oamenii acţionează raţional pentru binele universal trebuie să te trezeşti la viaţă. Nu-i nimic rău în a filosofa şi-a medita şi-a defini o lume perfectă; doar că nu trebuie să te opreşti acolo pentru că stai ca prostul în drum şi nu trece nicio maşină. Nu sta ca prostul în drum, treci peste amintirea acelei lumi ideale şi ieşi afară, deschide ochii şi pune-ţi întrebarea esenţială: de unde mă apuc?

Nu ştiu ce să mai zic pe subiectul ăsta. Trebuie să recitesc ce am scris aici în fiecare săptămână pentru că şi eu, ca oricare, am idealuri şi vise şi mai ales dorinţe. Şi-mi închipui lucruri şi cum-ar-fi-dacă şi ce-ar-fi-dacă-ar-exista şi ce-bine-ar-fi. Şi mă întristez câd văd că nu mi le dă nimeni moca şi nu se întâmplă pur şi simplu şi că trebuie să mişc ceva pentru asta şi trebuie să lucrez, ca toată lumea, şi că trebuie să îndur. Că trebuie să mă împrumut pentru un apartament (nu o casă pe domeniu), că trebuie să vând ceva ca să iau altceva, că nu există femeie perfectă, că lumea-i superficială şi netolerantă, că n-am destul timp pe cât mi-aş dori şi că startup-ul nu se întâmplă când pocneşti din degete şi că aproape tot ce mi se întâmplă reprezintă rezultatul direct sau indirect a ceea ce gândesc şi, mai ales, fac. Asta e, life sucks and then you die.

Nu trebuie să fii de acord cu mine. Ai altă interpretare pentru toată nebunia asta din jur, pentru tot ceea ce trăieşte toată lumea şi pentru de-ce-nu-e-ce-ar-trebui-sa-fie? Pune-o pe masă, chiar aici. Bagă, toată lumea te ascultă cu dorinţă şi diplomaţie, dar nu uita că…