Departe de casă

Unul dintre cele mai înfricoşătoare momente ce ar putea exista vreodată ar fi să te trezeşti într-o dimineaţă cu priveliştea din fotografia de mai jos. Adică să-ţi vezi planeta de la distanţa asta, ştiind că toţi ai tăi sunt acolo şi că drumul înapoi nu se va mai realiza niciodată. Probabil că asta se întâmplă după moartea fiecăruia, ne trezim într-un spaţiu îndepărtat. Dacă am fost buni, e ceaţă şi beznă. Dacă am fost răi, cerul e senin astfel încât durerea Pământului îndepărtat să te acopere pe deplin. Freaky! Deja îmi închipui o cameră de tortură cu pereţii acoperiţi de fotografia asta…

Ce-ar fi dacă ne-am gândi la asta mai des? La moartea asta care ne duce departe unii de alţii pe vecie? Am face oare lucrurile mai bine, am re-prioritiza activităţi, interese? Am aprecia mai mult oamenii şi mai puţin lucrurile?

Într-o seară după muncă am făcut o plimbare de la Victoriei la Aviatorilor. Câţi oameni pe drumurile astea… şi toţi mergem unii pe lângă alţii fără măcar să ne privim în ochi. Suntem de aceeaşi specie, avem atâtea în comun şi totuşi ne ignorăm când trecem unii pe lângă alţii. Îmi închipui o lume în care oamenii se-apucă să discute din senin unii cu alţii pe străzi, chiar dacă nu se cunosc, ca şi cum ar fi membrii aceleiaşi familii. Să te duci la nenea care citeşte şi să-l întrebi ce anume citeşte, iar el să-ţi răspundă punându-şi semn de carte. Să o întrebi pe femeia din metrou ce anume ascultă pentru că ţi se pare interesant, iar ea să-ţi dea detalii. Să o întrebi pe băbuţa cu cărucior unde-i sunt copiii.

Ştiu lucrurile astea se pot face, oamenii se pot aborda. Însă există o inhibare omenească, o reticenţă, o ruşine, o timiditate, o ezitare de ambele părţi. Cum am ajuns aici? E normal? Suntem singuri unii cu alţii, pas la pas; poate că ar trebui să ne ajutăm. Cine ştie.