Cu propriul cap, înapoi

În ultimul articol am zis despre faptul că io cred că atunci când te naști ai o lipsă, ești pe minus, ai un fel de datorie ciudată. Lipsește ceva acolo, e nevoie de ceva în plus. Cei mai credincioși ar sări voioși cu argumentul botezului, cum că da, dom’le, copilul de naște păcătos din cauza Evei și-a lui Adam și de-aia trebuie botezat, ca să se scape de păcatul originar și să înceapă să și le facă pe-ale lui, proprii și personale, originale. Să se spele de greșeala strămoșilor săi de când-hăi ca să poată face de la bun început și în deplină curățenie prostii de tot felul. Așa o fi, eu n-am de unde să știu, nu poci argumenta pentru sau împotrivă pentru că așa de lipsită de relevanță e toată treaba asta încât nu merită atâta efort. Vrei să-l botezi? Botează-l. Nu vrei să-l botezi? Nu-l boteza și taci din gură. Fiecare să-și vază de treaba lui și mai puțin de militarea pentru o opțiune sau alta. (Știu că tot ce zisei aci nu mulțumește nicio categorie și că toți mă urăsc acum, dar eh… asta e).

Dar ideea e… așa să fie oare, să existe o lipsă atunci când ne naștem? Ne naștem noi oare cu o datorie-n frunte, cu un scop în viață? Sau e totul sortit norocului, sorții, diverșilor factori din stânga și din dreapta? Ne e scris ceva sau pur și simplu oameni-și trăiesc viața așa cum e, au parte de bune sau rele și asta e, toată lumea moare și putrezește? Adică m-am născut eu, Claudiu Constantin, ca să creez cine știe ce software sau ca să scriu lumii sau ca să ridic Plaiul Nucului undeva mai sus? Care-i treaba, sunt astea doar rezultatul dorințelor și ambițiilor care s-au format în mine de-a lungul timpului? Cred că da, că uite, de existența software-lui n-am știut până-ntr-a noua (când mi-am luat calculator), iar Plaiul Nucului ar fi fost doar satul bunicilor dacă rămâneam la Nehoiu și nu ne mutam de-acolo. Și dacă trăiam la oraș sau pur și simplu aveam mai mulți vecini nu m-aș fi aplecat să scriu prea des, aș fi avut mai multe preocupări sociale. Poate n-aș fi avut timp să mă gândesc atât de mult la toate prostiile și n-aș fi apucat să tocesc caiete pentru că-mi plăcea cum toate gândurile alea iau forma cernelii albastre a unui stilou veșnic crăpat. Până la urmă au fost chestii foarte concrete care m-au adus să fac ceea ce fac și să fiu ceea ce sunt, orice-aș face și oricine-aș fi.

Și-atunci? Există menire? De ce suntem așa de legați de locurile natale sau de copilărie sau de oameni și locuri? De ce nu putem părăsi lucruri atât de ușor? Suntem fiecare dintre noi făcuți pentru ceva anume, există undeva ceva predestinat, ceva atât de abstract încât nu-l înțelegem, ceva dubios care tot revine înspre noi, se apropie ca să-l împlinim? Ce anume ne leagă? Cumva suntem ancorați cu totul de pământul ăsta și de ce avem pe el, cumva după ani de zbucium și căutări se descoperă că de fapt ceea ce căutam aveam deja, era deja acolo înapoia privirilor noastre, ne născusem cu el, ni se dăduse la naștere. Descoperim regretul de a nu fi acordat destulă atenție lucrurilor care erau pur și simplu lângă noi: un părinte, un bunic, un om, o pisică, un loc cu iarbă, o casă, un copac sau o pădure. Multiple studii au demonstrat că spre sfârșitul zilelor oamenii au regrete în ceea ce privește prioritățile pe care și le-au setat, că și-ar fi dorit să o ia mai ușor, să aprecieze ceea ce au avut by default, să îmbrățișeze momentul prezent și să-l trăiască normal. Să tragă mai puțin și să se bucure mai mult de oameni și locuri. Să trăiască mai mult ca intensitate, să se mulțumească cu puținul elementar al vieții și să nu aspire la nu știu ce bogăție sau împlinire super-mega-supremă.

Asta vine cumva în contradicție cu ce ne spune societatea zilele astea sau poate dintotdeauna. Că trebuie să muncești pe brânci, să tragi tare ca să obții un loc privilegiat, să urci pe ceva scară închipuită, să câștigi respect, să ai bani, să-ți permiți, să fii influent, să fii lider, să fii bărbat adevărat sau femeie de casă, să-ți cauți și să-ți câștigi locul. Se promovează un fel de înverșunare a vieții, o competiție acerbă, trebuie să mulgi viața asta de tot ceea ce are a-ți oferi ca pe o vacă bună de lapte pe care-l vinzi scump în piață, mai scump și mai mult decât unul sau altul. Trebuie să ai mai mult, mereu mai mult, să fie decât să nu se ajungă, să irosești decât să tânjești. Să ai bani, mulți bani, pentru că uite, dacă strămoșii nu au avut, te-ai născut cam sărac și trebuie să recuperezi. E o linie undeva peste care trebuie să treci, musai, iar linia se mișcă mereu mai sus, a naibii, deci trebuie să-i dai mai tare, să te faci frate cu dracul ca să treci orice punte care te duce peste nenorocita de linie. Pentru că așa ți s-a spus, pentru că așa trebuie să fie și pentru că așa face toată lumea. N-ai timp să gândești situația asta complexă pentru că vecinul ți-o ia înainte și-ajunge la linie înaintea ta și-ți ocupă locul. Locurile astea privilegiate-s limitate, nu-i opulență acolo și nu există așteptare. Acolo, pe tărâmul acela promis, timpul trece extrem de repede și tu trebuie să ajungi acolo în timp util. Că dacă nu tu, atunci cine?

Vezi ce încurcată devine treaba cu filosofia asta a mult-ului? Cursa asta nu se termină niciodată, odată ce ești antrenat în ea trebuie să-i dai bice, trebuie să ajungi undeva. Dar, și aici intervine ironia asta a sorții despre care se tot vorbește, până să ajungi tu la linia aia ți se și taie craca. Și descoperi cel mai probabil cum toată cursa a fost în van pentru că uite, ai făcut cancer sau ți-a dat faliment mamutul sau a venit războiul sau te-au naționalizat sau ai rămas invalid sau bolile te trag în jos sau pur și simplu prioritățile ți s-au schimbat sau lumea s-a schimbat așa încât tot castelul pe care ai încercat să-l construiești devine o penibilă și hilară comedie, un spectacol de circ care-a durat ani de zile. Te vezi la capătul drumului sau al puterilor și poate te bați cu pumnii în cap… dar nu, nu am terminat planul, mai am de lucru, nu se poate să se termine aici. Dar se termină, pentru că toate lucrurile se termină. Și după un anumit punct, asta e sigur, nimic nu va mai conta, există regula asta a morții care-i implacabilă și căreia nu-i pasă că mai ai tu de lucru la planul tău masonic. Ea te ia și te duce, dar te ia viclean de cele mai multe ori, îți lasă timp să te gândești la tot ce-i în urmă și la deciziile pe care le-ai luat și la lucrurile la care-ai renunțat pentru altele. Ai timp să pui totul în balanță și să tragi o linie întotdeauna prematură: a meritat? Ești fericit și împlinit cu ce ai făcut indiferent de stadiul în care te afli?

E greu, e foarte greu de tras concluzii aici, de pus ștampilă pe planul fiecăruia. Nu știm ce-i în față, dar știm ce-i înapoi. Din păcate nu ne prea uităm înapoi, de parcă ne-am transforma în stană de piatră dacă am face asta. Ne uităm mereu înainte, la ce vrem să facem, ce vrem să cumpărăm, în ce vrem să investim, de unde avem de luat bani și unde-i avem de dat și tot așa. Mereu înainteee ca-ntr-un război. Chiar e viața asta un război, o lungă serie de lupte? Probabil că e, dar sunt acolo niște lupte implicite, ascunse, poate că nu trebuie să ni le creăm și noi pe-ale noastre, separate. Că adunăm prea multe lupte și uităm să și respirăm, să întoarcem capul, să gândim prin noi înșine și nu prin ce-am prins de-afară. Creăm riscul de a trăi viețile altora, unele închipuite, și mai puțin pe-ale noastre.

Și-atunci să nu-ți propui nimic, să nu urmărești nici un scop măreț? Să n-ai vise, să n-ai realități proprii, să nu crezi în schimbări proprii ale lumii? Să n-ai idealuri, să nu speri în ceva mare și bun? Nu trebuie să fie așa. Dar trebuie avut grijă cum ni le alegem și în funcție de ce. Și dacă lumea s-ar sfârși azi mai pe seară oare am alerga să băgăm găinile-n coteață sau ne-am așeza-n fund pe ceva să vedem ultimul spectacol al vieții, unicul și primordialul, ultima noastră experiență cu lumea?

Hai să ne gândim.