Despre copii, numai de bine

De la o anumită vârstă încolo ajungi vrând – nevrând să vorbești despre copii. Cu prieteni, cu rude, cu oameni pe care tocmai i-ai cunoscut, șansele să apară această discuție sunt la fel de mari precum cele de a apărea o discuție despre politică. Trebuie să ai o opinie despre asta, trebuie să fii împotriva a ceva sau să susții ceva vizavi de educația copiilor și bunăstarea lor. Chiar dacă nu-i ai, chiar dacă nici planuri nu ai – opinia trebuie să existe, domnule.

E fascinant numărul de persoane care au citit în descrierea mea de pe acest blog paragraful despre copii. Serios, chiar și cei care nu citesc regulat ceea ce scriu știu cu precizie care este poziția mea vizavi de copii, cea scrisă acolo acum mai bine de 6 ani:

nu știu dacă vreau să am copii, sunt eu unul destul de mare

Îmi aduc aminte exact momentul în care am scris asta. Stăteam în gazdă pe undeva prin Dorobanți, era dimineață, era toamnă, urma să plec la muncă. Și pentru că nu aveam o descriere pe ceea ce era atunci un blog firav numit „Un buzoian la București”, m-am apucat să scriu ceva ce este încă cea mai bună auto-descriere pe care am reușit vreodată să o scot din mine. Unele lucruri s-au mai nuanțat, s-au mai clarificat, însă direcția generală rămâne.

Dar să revenim la copii. Acum că m-am și însurat, parcă a devenit o obligație să am o poziție vizavi de asta. Vreau să stați liniștiți, am ajuns să îmi placă și să îmi doresc copii. Faptul că sunt un copil mare este un lucru bun și un motiv pentru care ar trebui să am copii. Copiii mă plac, nu că asta ar însemna neapărat ceva. Am botezat un copil acum ceva timp. Copiii nu sunt pentru toată lumea, dar sunt pentru mine. Am însă opinii un pic diferite față de creșterea și educația copiilor, față de locul în care mi se pare că ei ar trebui să crească, lucruri care s-au format în timp cu multiple surse de inspirație: copilăria părinților, a mea și a nevestei, dar și a altor copii cu care am ajuns să interacționăm în timp.

Există ideea că trebuie să-i oferi copilului maximum posibil. Să trăiască într-un loc cu lucruri de văzut, lucruri de făcut, înconjurați de mulți alți copii și oameni. Să meargă la cea mai bună școală posibilă, să ajungă la cel mai bun liceu posibil, să facă cea mai bună facultate. Să aibă în jurul lui tot ce ar putea avea vreodată nevoie ca să devină cea mai bună variantă a lor înșiși. Mă plictisește perspectiva asta.

Poate că în loc să ne creștem copiii într-un loc cu de toate ar trebui să-i creștem într-un loc care poate avea de toate. Un loc care nu e neapărat ceea ce ar trebui să fie, dar care poate fi. Un loc în care lipsurile să nu fie rușinoase, ci motoarele dorinței de schimbare. Un loc în care să învețe de la zero cum se construiește, cum dăinuie și cum supraviețuiește o societate în comuniune cu mediul din care face parte, ce înseamnă și cum se realizează progresul. Un loc unde natura e pe primul loc și abia apoi oamenii. Poate în loc de școli perfecte și profesori perfecți, copiii au nevoie de școli perfectibile unde să participe activ la evoluția și îmbunătățirea lucrurilor. Poate au nevoie să înțeleagă ce e cu adevărat România, de ce e așa și cum se poate schimba în loc de un micro-univers perfect, nerealist, artificial. Copiii nu au nevoie de bule, ci de realitate. Și, mai ales, nu au atâta nevoie de educație cât au nevoie de educație de la părinții lor. De apropiere, înțelegere, de un echilibru emoțional.

Șansele să nu fi înțeles ce am vrut să zic sau să fi înțeles greșit sunt mult mai mari decât cele să fi prins direcția a ce vreau să zic. Și e în regulă, încă nu mă pot exprima atât de clar pe cât mi-aș dori pe acest subiect. Cred că ceea ce credem că știm despre educația copiilor e de multe ori absolut fals și perpetuează o inerție deficitară. Lucrurile de care ne plângem în România merg mână-n mână cu modul în care ne educăm copiii. Îi creștem nu ca să vadă lucrurile altfel, ci ca să ne satisfacă dorințele egoiste care zac în fiecare. Cred că înainte de a-i educa avem nevoie să ne re-educăm pe noi înșine, să înțelegem și să redefinim, dacă e nevoie, ce înseamnă părinte.

Cumva știu cum ar putea arăta viața copiilor mei și nu e ceea ce văd azi în jurul meu. Văd părinți care se zbat și se bat cu pumnul în piept pentru copiii lor, dar cu care petrec timp doar un pic dimineața și seara. Și eventual în weekend când merg în mall cu ei. Nevasta e învățătoare și vede zilnic viitori oameni ruinați de părinți perfecți, de profesori perfecți, de școli bune, de lumea plină de oportunități pe care adulții din jurul lor o construiesc în timp ce nu au contact real cu copiii lor.

Stăm prost la capitolul educație pentru că stăm prost cu părinții în primul rând. Mi-ar plăcea să redefinesc asta pentru copiii mei și să fac lucrurile altfel. De-abia aștept.